Referitor la „literar”, după metaforizarea cvasiabuzivă a romanticilor, a simboliștilor și a expresioniștilor, de la Budai-Deleanu la Blaga și Voiculescu, a venit la rând reacția demetaforizării argheziene și nu numai. Sastisiți de simboluri, coduri și ermetism, mulți contemporani re-descoperă valențele imaginii poetice, acel „voluptuos joc de icoane” eminescian. Dilematic e și limbajul comun: „mămăliga românească nu explodează” e și literar, și nonliterar, și conotativ, și denotativ: 1. neconținând trotil (TNT), capsă și detonator, mămăliga e comestibilă și: 2. metonimia în cauză transfigurează o trăsătură temperamentală a unei nații nonreactive, îndelung răbdătoare, docile. Așadar nu poate fi vorba de dihotomie, ci de aglutinare de semnificații însușite și răsfirate de la sensul de bază la cel figurat. Aserțiunea e valabilă și pentru lexemele denotativ – conotativ, delimitarea netă între ele fiind redundantă. Orice ai face, nu poți înlătura semnificantul denotat. De aici reușita atacului identitar: rămânem „nație de opincari și mămăligari” deoarece „zis este”. Iată cum trecutul neasumat se răzbună.
Înseși înțelesurile celor două concepte se dispută de câteva mii bune de ani, „gramatici certant” fiind o dovadă. Evoluția semantică a adj. „literar” a plecat de la „zicere memorabilă și/sau frumoasă” la revelație metaforică. Structuraliștii, pe baza unor principii împrumutate de la fizicieni și naturaliști, au observat că deosebirile vin din intenția și capacitatea de a modifica nu neapărat conținutul cât forma mesajului spre a genera emoții receptorului. Ceea ce se întâmplă și în cazul imaginii artistice: Mona Lisa, fără surâsu-i enigmatic, n-ar mai fi capodoperă. Însă în lipsa empatiei între creatorul de mesaj și receptor nu există emoție idiosincratică: „hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon fr
Comentarii