Sensibilului poet trăitor în ultima vreme în spațiul edenic al salbei de iazuri în care sălășluiește, printre alți pești, și cu mirabilul peștișor de aur, i-a apărut cel de-al patrulea volum de versuri: Fiare vechi și-nmiresmate, Editura Feed Back, Iași, 2009. Încă odată cu volumul anterior, purtător și acela al unui titlu surprinzător, Iarna în bucătăria de vară, 2008, se prefigura în creația lui Tucu Moroșanu o benefică deschidere spre modernitate.
Desigur, multe versuri aduc în continuare aminte de „anotimpuri vetuste pe creastă”, traversate de melancolice glasuri de bucium, pe care poetul, așa cum ni-l arată fotografia de pe coperta a patra a volumului, pare a le asculta visător din cerdacul casei bătrânești, sprijinit de stâlpii cerului.
Dar aceeași fotografie ne prezintă și imaginea unui bărbat care privește în zare în așteptarea oaspeților, unii, prieteni de demult, alții, posibili prieteni aducători de vești de bine dinspre o lume parcă tot mai ostilă. Și tot din acest cerdac de casă strămoșească se înalță și ruga stihuitorului către Divinitatea a cărei prezență e întârziată prin preajmă, părtașă la starea de veghe: „Acum din acea stirpe /Numai eu mai umbresc / Cu inima strunga, / Poate și Dumnezeu.” (Din acea stirpe).
„Stirpea” la care se referă poetul în textul ce deschide volumul e aceea din care a făcut parte și „regretatul George Moroșanu”, autorul acelei cărți cu versuri pline de Iarba stelelor. Acestui înaintaș din neamul său îi este dedicat întâiul poem, care poate fi înțeles ca o adevărată profesie de credință, începută cu un tandru reproș: „Vezi, uncheșule, ce-ai făcut / Dacă ai cercat să presori / în neamul tău / Dumnezeirea de care /Credeai că suntem sătui!”
În prelungirea acestui înaintaș se împlinește cântarea și reveria poetului: „Eu tot mă-ntind sedus în ierbi turmentate /În loc de orbit mestec rășină de pin” și se rostește ruga psalmistului zilelor noastre: „Îndură-te, Doamne, de păduri și de luncă, / Nemernicii de tot soiul le decimează într-una.” (Altă rugăciune).
Răul e dat în vileag adeseori constatativ-jurnalistic: „Nimic nu mai merge / Nu mai iese / cu criza aceasta / Mama ei de recesiune / Cine s-ar fi gândit / Că până și întreprinderea / Noastră atât de bine gândită / Promițând valuri de prosperitate / Va da faliment?”; alteori zeflemisitor ironic: „Să scot din tine batâr o felie / Apoi adio, lume monotonă; / Teleportat în altă galaxie / Într-un final mi-o fi de-ajuns o clonă.”, dar cel mai adesea pe un ton grav-melancolic: „Mă insinuez în sufletul acelui oraș / Taifas decrepit, într-un dialect mocirlos.” (Taifas decrepit) sau în poezia Fiare vechi și-nmiresmate: „Degeaba, nu mai găsești /Pe cuprinsul patriei nici fiare vechi /Chiar și mai proaspete /Au sfîrșit prin a fi ciugulite,/Sfîrtecate, adică /Destrămate, duse /Răpitori nictalopi înfometați /Mai ajung după noroc – zăbreliți /Ori vulturi diurni în exotice locuri /Și gloate scormonesc în continuare /Galerii incinte pe sub maluri surpate /Mai lăsînd câte-o jertfă /Pămîntului căruia îi smulg și plombele /Cât rabdă și ne mai rabdă-ntorcând /Și celălalt obraz luminat /De poamă și grâne…”
E aici un teribil manifest al disperării ultime. Așa înțelege Tucu Moroșanu să-și asume destinul, alternând tonul solemn cu cel hâtru, ironic și parodic, gesticulația blândă coexistând cu refuzul rostit fără acea vehemență care ar periclita starea de echilibru a ființei sale mărturisindu-și în primul rând și aici evlavia față de semnele misterioase ale trecutului.
Și mai are poetul acesta un fel al său de a-și exprima sentimentele de dragoste față de țară, cu o anume precauție la gândul punerii acestora sub semnul îndoielii: „Nu cred că iubirea de țară-i jenantă /Și nu-mi blestem traiul ca pe-un nenoroc. /În vise lai legănă o lume amantă /Cândva și candoarea-i apusă invoc.” (Carpe diem valahicum)
Imaginea patriei se regăsește în chipurile celor dragi – „ncheșul George”, bunicul Costan, pădurile și luncile decimate, oamenii oropsiți, unii cu tot felul de metehne, „coliba de pe Steaua Ciobanului”, strunga, „copita oilor șchioape”, baltagul „rezemat de cer”, „șura îngenuncheată”, cu „tot felul de relicve prin unghere”, între care și un sicriu „cioplit din vreme” de cineva năzuind să se acomodeze – cu moartea de aici? cu viața de dincolo? –, femeia iubită și umbra lui Dumnezeu.
Adeseori poetul dă impresia unei firi cumpănite având deplină siguranță de sine: „Tot mai departe călătoresc /Încet și sigur, mai ales singur /Simt într-o picătură universul /Pulsând mai abitir ca inima poetului.”/(Mai ales singur)
Dar se întrezărește uneori parcă și resemnarea generată de îndoiala izbăvirii prin cuvântul poetic: „Parcă și poetul a ostenit /Cu atâtea anotimpuri vetuste pe creastă /Cuvintele se clatină somnoroase /Te privesc ca pe o pictură neînțeleasă.” (Alt cer)
Câteodată răul lumii pare să aibă șansa de a-l asimila: „M absoarbe-această noapte ca un nămol infect, /M-ar vrea-ncet, haina, în puturoase smârcuri./Acum n-am pentru lună nici cel mai vag respect./S-o prind, aș tăvăli-o și i-aș mușca din sfârcuri.” /(Necazuri)
Dar răul cel mai mare e atunci când, în lipsa cuvintelor, exorcizarea se mai poate împlini: „Boltesc cuvintele /Le paște înghețul /Timp nu-i, de-altmintrele /Aproape-i canețul. /Găsesc la răscruce /Un înger tembel Unde m-o duce? /Nu știe nici el.”(Boltesc cuvintele)
Există în volumul lui Tucu Moroșanu o stare de tensiune lirică fluctuantă, unele texte părând simple notații, frânturi de „poeme” abia schițate, imagini neșlefuite îndeajuns.
Asemănătoare sunt stările lirice trăite și în cazul celor câteva poezii de dragoste, pe care le conține volumul recent al acestui poet adevărat, adică al acelui adevăr care în lumea noastră cu greu adeverește zicala în care uleiul și adevărul au șansa de a ieși la suprafața apelor, chiar și atunci când curg tulburate.
Comentarii