Nostalgia

Au fost destui care nu la multă vreme după acel decembrie de acum 20 de ani prinseră a spune că „înainte era mai bine”. Și erau repede taxați drept „nostalgici” (vorbă care suna uneori ca o înjurătură) și priviți ca (cel puțin) încurcă-lume care, în loc să meargă mai departe cu dreptul, se pun cu dosul dinainte. Azi, la o cincime de veac după, se mai aud de asemenea voci (nu neapărat aceleași; uneori sunt și chiar voci sub 30 de ani!) care să spună la fel.

 

Cei cu vârstă ar putea avea „scuza” publică de a se fi împovărat cu ani și de a viețui în boarea mitică a vârstei de aur (nu tocmai a epocii!), ci pentru că atunci erau mai tineri, erau mai în putere!) și de a simți zi de zi împuținarea timpului psihologic (fără a intra în detalii, acel timp pe care îl recunoști când ți se pare că zilele trec mai repede și, mai ales, când nu-ți mai faci planuri, ci vorbești doar despre planurile de odinioară, eventual adumbrit de zgura eșecurilor); iar cei tineri, de a se nutri din basne și ficțiuni, de a fi, poate, prea cruzi pentru a le cântări pe toate cu justă măsură. Nu vor fi fiind chiar atât de mulți cei care în urmă cu o cincime de veac se vor fi confruntat realmente cu poliția politică (vag comparabilă în anii din urmă cu „poliția politică” ce, de pildă, nu-ți permite o slujbă sau să avansezi dacă nu ești în Partid; în partidul aflat la putere adică); nu vor mai fi fiind astăzi chiar atât de mulți care să nu fi putut accede la studii din cauza „originii nesănătoase” sau a neimplicării partinice (situație poate că de pus în balanță, însă, cu realitatea că și astăzi, de ești rupt în fund, nu prea poți avansa spre școli înalte; dimpotrivă, dacă ai cu ce – ca și odinioară – ieși numaidecât doctor); nu știu câți și până unde îl urau pe dictator (dar cam știm câți, până astăzi, au tot ales – și chiar au avut de unde! – „tătuci” în fruntea țării, județelor, orașelor etc.); însă cei mai mulți știu și își amintesc, de pildă, alimentarele pustii, galantarele goale, cozile imense; obligația femeilor de a face copii dacă rămâneau însărcinate (într-o epocă în care apăreau primele mijloace contraceptive, însă nu erau întotdeauna accesibile și nu se efectua o educație în acest sens) alături de taxa de celibat (dacă nu aveai copii după vârsta de 30 de ani; folclorul urban povestea despre o familie în care ea fusese absolvită de taxă, pe bază de certificat, însă pe el nu, sistemul amendându-l fiindcă nu procreează… pe unde poate); învățământul pe tarlalele patriei (pentru producții-record; clișeul se conservă și astăzi, în, de pildă, industria electorală); hainele în culori sumbre (și cele „procurate” din afară la prețuri exorbitante); televiziunea monocoloră tematic (spre care tindem să revenim și acum, într-un divertisment uniformizant) etc. Așa că toate acestea pot fi puse în balanța timpului și a oamenilor…; iar nu avem nevoie decât de minte limpede pentru a le cântări și a decide: țara se schimbă odată cu oamenii; însă dacă înșiși oamenii (de jos în sus și de sus în jos) nu se schimbă…