Șezătoarea ca obicei de muncă, de lucru comunitar, începea întotdeauna după terminarea muncilor agricole de toamnă, dar nu înainte de începutul Postului Crăciunului, ci imediat după data de 15 noiembrie, durând pe întreaga perioadă a acestui post și în Câșlegile de iarnă, cu o întrerupere de 14 zile între Crăciun și Bobotează.
Șezătoarea consta în adunarea femeilor și fetelor după căderea nopții în casa unei gazde, cu scopul de a lucra mai multe ore împreună și de a petrece timpul în mod plăcut. Uneori aceasta se organiza și cu muzică. În unele sate, șezătorile se făceau de la o casă la alta, pe rând, la femeile măritate. De obicei, fetele aveau o casă anume de șezătoare, loc unde se simțeau mai bine, fiind lipsite de supravegherea atentă a mamelor. Șezătoarea constituia și o modalitate de a rupe monotonia timpului pe întreaga perioadă a postului. Șezătorile se organizau din mai multe motive: în grup, sporul la lucru era mai mare, aici putându-se toarce, coase, împleti sau scărmăna pene, lână până noaptea târziu, fiind și un minunat prilej de trăire comunitară și chiar de dezghețare a relațiilor între indivizi.
De obicei, într-un sat erau mai multe asemenea întruniri deodată, importanța lor era în funcție de casele unde aveau loc, de prestigiul familiilor respective, totuși nu prea erau diferențieri vizibile, fetele sau femeile participau invitate în prealabil.
Criteriul după care fetele intrau în șezătoare nu depindea neapărat de vârsta lor, ci de seriozitatea și de maturitatea de care dădeau dovadă, intrarea făcându-se atunci când se considera că au depășit pragul copilăriei. Numai flăcăii erau admiși abia după ce împlineau 18 ani.
Șezătorile erau organizate cel puțin în două moduri: fie pentru a ajuta o gospodină să termine rapid torsul cânepii sau al lânii, în acest caz șezătoarea numindu-se clacă de tors, fie femeile se strângeau torcându-și fiecare, personal, cânepa, inul sau lâna pe care o aducea. În cazul în care șezătoarea era organizată de o femeie mai săracă, aceasta era răsplătită prin munca prestată în comun, cât și prin anumite atenții din partea fiecărei participante, toate femeile aducând câte ceva: sare, zahăr, gaz lampant, miere de albine, făină, fasole etc.
De mare atenție se bucura atragerea flăcăilor la șezători, aceștia umblând în cete prin tot satul, de la o șezătoare la alta. Pentru acest aspect, fetele săvârșeau fel de fel de practici magice, de fapt niște farmece, în grup sau individual, singure sau sub îndrumarea unor femei bătrâne. Practicile respective se făceau cu ajutorul sitei, al șiragului de mărgele, cu mătura, timp în care se rosteau diferite incantații, zicându-se că se torceau flăcăii.
Monotonia lucrului în comun era ruptă la un moment dat, când gazda începea să servească invitatele cu câte un păhărel de țuică, vin sau chiar și cu mâncare, după care limbile se dezlegau, când începea a se zice ghicitori, snoave, se povesteau întâmplări din sat, se cânta etc. Odată cu intrarea flăcăilor în șezătoare, lucrul alterna cu jocurile de societate, dar erau și unele dramatice, precum fedeleșul, curelușa, fântâna. Muzicanții aduși de flăcăi începeau să cânte la un moment dat, tinerii jucând în mijlocul casei și atmosfera devenind una deschisă și plăcută pentru oricine.
Comentarii