Laș, mincinos, egoist…

Ieri am fost trist! Da’ trist bine. Baa, rău! Și asta nu pentru că am primit de la cineva drag corazonului meu un hipermesaj de m-a descalificat vădit în ochișorii mei… Ești laș, mincinos, egoist… N-am turbat, șezi pe pace! Ce s-a întâmplat se va mai petrece… Daa’, las că are balta pește. Prăjit?! Duhovnicul meu Mihai m-a sfătuit și tămăduit: să nu-mi fac griji! De, dee niciun fel, de nicio culoare, lucrurile așezase-vor la locul lor…

 

De ce tre’ să spui cuiva că îl iubești? Îl iubești și e de-ajuns. Iubirea se simte, se vede, e chiar lucrul cel mai greu de ascuns: ea se exprimă printr-o privire, printr-un gest, printr-o conduită, nu este nevoie să vorbim despre ea… Oamenii se bazează prea mult pe expresia verbală sau scrisă a iubirii lor. De îndată ce au vorbit despre ea, ei își închipuie că problema este deja rezolvată. Dimpotrivă, ei vorbesc, pălăvrăgesc, iar comportamentul lor arată din ce în ce mai mult că iubirea lor pălește. Iubirea lor trebuie păstrată ca ceva foarte prețios ca cel mai prețios lucru!), ce nu se poate exprima prin cuvinte. Numai astfel ea creează în suflet, încet-încet, cea mai mare libertate, cea mai mare desfătare. Dacă veți vorbi despre ea, se vor produce, curând, de-o parte și de alta, reacții ce vor aduce neînțelegeri; și e păcat! Să nu vorbiți despre iubirea voastră. Și ea va dăinui veșnic în voi… Așa mai da… Mi-a făcut atât de rău să aflu – și asta, acu la senectute – că George Coșbuc a avut un cocon (singurul, de altfel), care… i-a pierit într-un accident de mașină. Dumnezeulee! Altă suferință mai atroce nu-i trebuie unui suflet de om. Ieri am fost tristulean de meserie… Poetul Ovidiu, celebrul menestrel latin al amorului, a scandalizat mai abitir pe împăratul Augustus că corupea – vezi Doamne – junimea romană cu cele trei cărți ale sale: Amoruri, Arta iubirii, Heroides. Genialul menestrel – cel care susținea totdeauna că dorința femeii este mult mai vie decât a noastră și prezintă mai multă violență și delir – a fost exilat de împărat pe malurile Danubiului, la Constanța cea arhaică. Despre băștinașii de-aci, Ovi-întristatul povestește cam așa (și citez exact, că doar Latinie făcui cu magistrul Ursu la viața mea!): Îs primitivi și barbari geții ăștia aspri, amfitrioni. Da’ să lăsăm asta… Nasol e că exilatul a stat, a zăcut și a rotunjit aci un majorat rotund (18 ani) de răstriște și jele. Și nevasta lui, bine-bogdaproste la Roma, n-a catadicsit nici să-l însoțească și nici nu l-a gratulat, vreodată, cu baremi o singură vizită. De asta fusei trist, ieri! Că, împingând lucrurile și speculațiile frivole oleacă mai încolo, dupe regulile lui mutatis mutandis, turbez de ciudă când gândesc, de pildă, că seniorul Coposu tot vreo 18 ani a stat în pârnaie și nu s-a mai întâlnit niciodată cu nevasta lui (și ea, sărmana!, cu vreo 14 ani de pușcărie nenorocită, pe unde a și murit!). Și noi – noi, nevolnic, bocim și ne smiorcăim că, căă… ne-am fript la un deget, căă… ratele ne sufocă, căă… n-avem parale să merem la o nuntă, căă… trec zilele ca fumul, oasele mi-s reci ca scrumul, vorba mitropolitanului sucevean Dosoftei… Na, că până acolo, rămâie să mai răscolească în noi, fru-mușel și bine de tot, rându-lețele-panseurile poetului persan Rumi, ți-am mai pomenit de el: Asta e dragostea: să sbori către un cer secret, să lași să cadă sute de valuri în fiecare moment. Întâi, să te desprinzi de viață. În cele din urmă, să faci un pas fără picioare… Asta este: un ceas de dra-goste, cât o viață întreagă! Sub aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El. Ultima Un iepuraș se duce la magazin și cere droguri. Cei de la magazin zic că nu au. Se mai duce petitul șoldan și a doua zi, și tot așa. Vânzătorii zic: Băăi, hai să-i dăm odată droguri iepurașului, că ne seacă atâta la cap! Vine iepurașul a patra zi și cere droguri. Cei de la magazin, fericiți, zic: Avem, avem! Și poznașu-iepurașu, de colo: Nu mișcați! FBI! d. b.