Soții Iacob și spațiul spiritual udeștean

Indiscutabil, spațiul spiritual udeștean (la care s-a făcut referire în repetate rânduri în presă și nu numai) n-ar fi putut exista fără un nume de referință: scriitorul Eusebiu Camilar. Peste zece alți scriitori îi sunt alături, prin obârșie, astfel încât, numai pe ramificația de drum de la biserica satului spre Oadeci (,,Everestul udeștiului”) au văzut lumina zilei cinci dintre ei: Haralambie Mihăiescu, Valeriu Cimpoeș, Constantin T. Ciubotaru, Constantin Călin și Constantin Ștefuriuc.

 

A evoca această așezare, fără a avea un temeinic suport, ar fi vorbă în vânt. An de an, Festivalul Național de Literatură de la Udești descoperă nume noi, din te miri ce colț de țară, pentru a le da, prin premiile dobândite, „vânt în pânze” pe făgașul literaturii. În fiecare an, micii școlari ai învățătorilor Aneta și Dumitru Iacob, în costume populare tradiționale, sunt prezențe notabile la festival, impresionând prin vioiciunea cu care recită din creațiile scriitorilor din Udești. Oameni de elită, soții Iacob fac notă aparte în peisajul sătesc contemporan, prin preocupările constante de ordin cultural-spiritual. În funcție de împrejurări, copiii acestei așezări știu să cânte sau să danseze, respectând tradiția locului. Chiar dacă fluierul rapsodului Vlad Popescu nu li se mai alătură la manifestări (trecerea acestuia la cele veșnice a lăsat un gol în sufletele multora), ei sunt mereu un punct de atracție în viața satului. Este clar că nu toți acești copii, aflați sub ”bagheta dirijorală” a doamnei Aneta Iacob, vor fi mari iubitori ai literaturii. Deocamdată nu știm ce le rezervă viitorul, dar, oricum, lucru sigur, „suntem, dacă nu integral, în bună parte, ceea ce am citit în tinerețe” (Constantin Călin, din cartea „Gustul vieții – varietăți critice”). Ideea înființării unui Centru Cultural la Udești aparține acelorași soți Iacob și nu putea să aibă decât un nume: „Unirea sub Oadeci” (prin preluarea titlului de la foarte vechea Societate Culturală). Centrul își are sediul într-o încăpere din noua școală și are drept țintă preocuparea de a prezenta lumii valorile spațiului spiritual local. Ope-ratorului de imagine-sunet Mitică Iacob nu-i scapă nimic din ce poate fi înregistrat la manifestări. Arhiva Centrului crește de la o zi la alta: oameni, fapte, întâmplări se regrupează în înregistrări electronice și stau mărturie peste timp. Peretele din dreapta holului de la intrarea în școala nouă este o adevărată galerie a personalităților udeștene, cu tot ce trebuie spus despre fiecare, plus fotografiile celor vizați, surprinși în diferite perioade ale vieții lor. În capătul holului, bustul poetului Constantin Ștefuriuc, operă a sculptorului „cu rădăcini” de Udești Cezar Popescu, ne sugerează că liniștea nu poate fi decât un atribut al iubirii. De câte ori stau de vorbă cu soții Iacob, lăudându-i pentru preocupările lor constante, de mare folos într-o lume ce mani-festă tendințe de imbecilizare treptată, ei cu greu își recunosc meritele, care mie îmi sunt atât de evidente. Mitică a venit din satul natal Liteni (de Dolhasca), la Udești, prin căsătorie, după doi ani de stagiu militar la marină, timp în care a scris scrisori de dragoste Anetuței, exersându-și vocea (l-am auzit de mai multe ori și pot spune că e extrem de plăcută) în corul ostășesc „Albatros”. După revoluție, a fost și primar. La fel ca și fostului director de școală, prof. Emil Simion, lui Mitică Udeștiul i s-a lipit de suflet ca timbrul de scrisoare, fiind perfect convins, ca și cel amintit, că aici „serile cu lună și diminețile cu rouă sunt de neegalat”. Soții Iacob sunt un model de credință și fapte; spusa lui G. Călinescu, oricând valabilă, le vine ca o mănușă: „Pentru ca alții să creadă în noi, noi înșine trebuie să credem în noi”. LIVIU POPESCU