O poveste despre Cernăuți în lumina unei brazde de iarbă

Am plecat din nou pe drumul ultimilor ani din Săptămâna Patimilor, însă acum fără dl Constantin-Emil Ursu, directorul general al Complexului Muzeal Bucovina – jumătatea de inimă a acestor întâlniri, în care cealaltă pulsează la Consulatul General al României de la Cernăuți, cu E.S. dl ministru-consul Romeo Săndulescu. Fără dl Constantin-Emil Ursu, ținut la Suceava de căutarea disperată a ultimelor mii de lei din suma de care depindea aducerea coroanei Reginei Maria, ,,un simbol al României reîntregite”, pentru expunerea la Muzeul de Istorie Suceava în perioada 10-24 mai 2008, dar împreună cu dnele muzeograf Maria Crușnimschi și muzeograf Maria Olenici, cu dna Cristina Scorțaru, ziarist în misiune profesională, și dl Vasile Niculi la volanul ,,Daciei” asigurate de Consiliul Județean Suceava. Și cu port-bagajul plin de obiectele străvechii tradiții pascale din Bucovina, pentru expoziția proiectată la Consulat.

 

La Cernăuți plouă ca la Suceava, când mărunt, când în rafale, cu vânt rece și frig pătrunzător. De aceeași vreme avusesem parte în urmă cu două săptămâni la Chișinău și nu mă pot opri să nu mă gân-desc la ea ca la un semn despre cum le este fraților noștri de cealaltă parte a granițelor. Un semn fără cuvinte, dar nu mai puțin grăitor, ca un vaier por-nit din rărunchi și amuțit înainte de a deveni sonor, sau cum spunea, oaspete în Ro-mânia, la București și la Su-ceava, primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, ne e greu, dar nu vreau să ne plângem. Pe sub umbrele și folii de plastic scoatem comorile din port-bagaj. Cu infinită grijă cele două doamne Maria iau o brazdă de pământ înierbat, una dintre acelea care și în acest început de mileniu trei se mai văd de Sf. Gheorghe în înaltul porților din satele noastre, cu o ramură de salcie înfrunzită înfiptă în ea. Am fi putut să o luăm de aici, gân-dește cineva cu glas tare. Și toată lumea îi răspunde în suflet: Da, dar n-ar fi fost ace-lași lucru. Cu toată atenția, câteva boabe din țărâna suce-veană se răspândesc pe Șkilna, strada Școlii, pe care figurează Consulatul. Intrarea însă e pe o stradelă care vine perpendicular pe ea și când mai târziu aveam să o întreb pe prietena mea, ziarista Maria Toacă-Andrieș, dacă înțeleg bine înscrisul de pe plăcuța indicatoare a acesteia din urmă, ea avea să-mi confirme cu o undă de surâs. Da, se cheamă Suceavska, Bulevardul Sucevei, dar are numai câțiva metri și câteva case. Pe când la Suceava, a adăugat cu aceeași undă de surâs, dar schimbată în intensitate, strada Cernăuți este mare, frumoasă și importantă. Maria Andrieș, care continuă să-și semneze articolele Maria Toacă, numele său de dinainte de căsătoria cu publicistul și traducătorul Tudor Andrieș și cu care și-a semnat primele materiale publicate în ,,Zorile Bucovinei”, trisăptămânalul cernăuțean de limba română la care este astăzi locțiitor, adică redactor-șef adjunct, are în această miercuri zi fără program cu publicul la Consulat, zi plină în Redacție. Pentru mine însă, ca întotdeauna, își face timp. Nu ne-am văzut de la inaugurarea librăriei de carte românească deschisă de ,,Lidana” Suceava la Cernăuți în colaborare cu ,,Bukrek” și de la recepția oferită de Consulat de Ziua Națională a României, la începutul lui decembrie 2007. Or de atunci, în viața ei și a lui Tudor s-a petrecut un eveniment minunat: căsătoria unicului lor fiu, Iulian Andrieș. Și cum n-am putut să-l trăiesc ,,în direct” în februarie, iată-mă parcurgându-l ,,în reluare”, secvență cu secvență foto, în filele, una după alta, ale unui album uriaș, cu explicațiile și amintirile Mariei. Aici Tudor îi înnoadă cravata lui Iulian la costumul de mire, dincolo Iulian îi cumpără flori Iuliei, aici Iulia este împodobită – mireasă. Pe frumosul Iulian îl știu de când a venit pe lume, dar pe încântătoarea Iulia am întâlnit-o o singură dată. Așa că povestea stăruie asupra ei. Deși româncă, a urmat școala numai în limba ucraineană, pentru că în Ceahor, satul de la margine de Cernăuți în care locuiește, nu mai exista alta, spre deosebire de Iulian, care a avut șansa învățământului preuniversitar integral în limba română. Dar amândoi au făcut Facultatea de Geografie în ucraineană, la Universitatea de Stat Cernăuți, Management Economic – Iulian, Management Turistic – Iulia. Spre deosebire de Iulian, Iulia mai are doi frați: pe Ion, student la Matematică, și pe Eugenia, încă elevă. Tatăl ei, Petru Hrițcu, este medic stomatolog, iar mama, profesoară la aceeași Facultate de Geografie, unde Iulia și Iulian au fost studenți. De ce îmi sună cu-noscut nume-le profesoarei universitare dr. doc. Vero-nica Hrițcu? Probabil, îmi spune Maria, de la specta-colele noastre, în care, îndru-mător artistic pasionat, pro-fesoara Vero-nica Hrițcu are întotdeauna studenți între interpreții ca-re evoluează pe scenă. Po-vestea nunții este deopotri-vă povestea unor obiceiuri vii altădată și la noi și surprinzător de vii în mediul intelectual românesc de la Cernăuți. Îmbogățite, firește, cu altele, noi. Între care, emoționant mi se pare obiceiul fotografiei mirilor în locuri scumpe românilor din Cernăuți: la Universitate, la Teatru și neapărat la monumentul lui Eminescu, cu brațele pline de flori. Coborâm la o cafea în micul local de la un demisol din apropiere numit ,,Ca acasă”. Am uitat să iau numărul de azi al ,,Zorilor Bucovinei”, Maria promite să mi-l trimită ea la Suceava, deoarece e greu de găsit în chioșcuri, tirajul de aproape 7000 de exemplare se îndreaptă aproape în exclusivitate spre cei mai fideli cititori ai publicației, abonații. Și pentru că e cu neputință să ne întâlnim și să nu vorbim de ziarele și redacțiile noastre, mă întreabă de Mitică Teodorescu (se știu de peste 20 de ani), îi cer noutăți despre colega ei, Felicia Toma, și despre soțul ei, redactor-șef al ,,Zorilor Bucovinei”, Nicolae Toma. Muncesc toți, în aceeași permanentă tensiune, a asigurării (inclusiv din punct de vedere financiar) a apariției numărului următor, dar între numeroasele preocupări ale echipei, Felicia și Nicolae Toma se disting prin bucuria de a o avea, de la o vreme, alături, la scris, studentă încă, pe fiica lor, Diana. Peste o oră aveam să mă întâlnesc cu Vasile Tărâțeanu la Consulat, iar ceva mai târziu, ajunsă la Suceava, aveam să citesc în ,,Arcașul” său semnalul: ,,Ziariștii români din nordul Bucovinei lăsați în voia sorții”, un tablou amar al presei în limba română și al condiției colegilor noștri de breaslă: ,,În timp ce presa de limbă ucraineană din regiunea Cernăuți prosperă și nu-și face griji pentru viitor (…), ziarele de limbă română de la noi o duc de azi pe mâine, statele lor fiind reduse până la minim, adesea unii colaboratori [redactori, n.n.] prestând aici o muncă patriotică, fiindcă sunt retribuiți aproape simbolic. Și asta în zilele noastre când prețurile la toate cresc ca pe drojdie, când o masă, dejunul, face cât mărimea salariului lor de o săptămână. Se creează impresia că nici oameni bogați, cu dare de mână nu există printre românii din regiune. Poate că există ei, dar a sponsoriza în zilele noastre în limba română nu e o chestiune prestigioasă, ori chiar mai rău: periculoasă.” Maria trebuie să se întoarcă la Redacție, timpul nostru s-a terminat. Mai apuc să o întreb de tânăra familie Andrieș, de Iulia și Iulian. Sunt în săptămână de miere, în Turcia. ,,Voi, tu și cu Tudor, v-ați făcut planuri de concediu pentru la vară?” Nu, nici nu crede că vor pleca undeva vara aceasta. ,,Eu, spune visătoare, numai în România m-aș duce…” Prin contrast cu cerul mo-horât de afară, Diplomat Club Art din Consulatul General al României de la Cernăuți pare pur și simplu scăldat în lumină. Doamnele muzeo-grafe Maria Crușnimschi și Maria Olenici sunt încă înfri-gurate – au mers și s-au întors prin ploaie, să vadă spațiul unei viitoare expoziții a Hanului Domnesc la Muzeul Etnografic din Cernăuți, de fapt un duplex, cu geamăna ei de la Suceava, la o diferență de două zile, în iunie –, dar mulțumite. Pe o masă a fost instalată Sărbătoarea, cu ,,păscărița” tronând în mijloc, plină de ouă roșii, ouă încondeiate, busu-ioc, usturoi… Usturoi? ,,Se spune că usturoiul sfințit la Înviere, pus în pământ, nu putrezește”, îmi explică dna Maria Olenici. Și, de asemenea, cofițe de lemn, un butoiaș pentru țuică, sub icoanele Învierii și Sfântului Gheorghe. În jur, pereții sunt plini de flori, uleiurile și acuarelele unei tinere blonduțe, subțirele, pictor-restaurator Sofia Hortița, expoziția ei de debut – ,,Flori pentru mama”. Mai emoționat decât Sofia este tatăl, Ivan Hortița, președintele Filialei Cernăuți a Artiștilor Plastici din Ucraina. Dar mama? Mama, înțeleg, este undeva, la muncă, în străinătate. Un fapt tot atât de obișnuit la Cernăuți, ca și la Suceava. Generator de doruri la fel de adânci. E.S. dl ministru-consul prof. Romeo Săndulescu salută evenimentul artistic și-l evocă pe cel religios, care l-a prilejuit. Pictorii Volodimir Krasnov și Manole Vasilievici Rusnac, dar și Ivan Hortița rostesc cuvinte de apreciere a lucrărilor și urări de noroc artistei. Apoi trece în prim-plan ,,Bucovina ca ținut unitar în folclor, tradiții, obiceiuri, religie”, cum spune dl Romeo Săndulescu. Muzeografa Maria Crușnimschi captivează atenția cu vechile credințe populare ale primei zile de Paști: să te uiți în cofița cu apă ca anul să-ți fie bun, să nu dormi, ca să nu-ți mănânce viermii straturile, să stai acasă, să nu mergi în ospeție, nici la horă, să păstrezi ouăle mici de pichere pentru vrăji de dragoste. Și cu ouăle, ajunge la fascinanta poveste a celor închistrite, care de la crucea, bradul, spicul, coarnele berbecului, cucoșul de demult au ajuns la cele cu mărgele de azi și de la motivele la geometrice la reproducerile de scene religioase de pe ouăle de struț. Și nu uită, desigur, brazda de iarbă cu mlădița de salcie, mai vie decât toate exponatele din încăpere, brazda cu verde fraged și negru blând, de la care se împrăștie lumina și căldura. Stă acolo, suavă și triumfătoare, până îmi pătrunde adânc în suflet, în tainița în care stă închisă ca o pasăre cântătoare urna cu țărâna adusă odinioară din toate ținuturile românești de participanții la Serbarea de la Putna. Și brusc mă întreb dacă dl Ursu va fi găsit banii pentru Coroana Reginei Maria – ,,un simbol al României reîntregite”. Cu mașini multe care merg de la Suceava la Cernăuți pentru cumpărăturile de Paști și cu mașini nu mai puține care merg de la Cernăuți la Suceava pentru cumpărăturile de Paști, trecerea peste graniță, prin vamă durează. Dna Maria Crușnimschi n-a găsit la universalul ,,Paco” jucăria promisă fetiței, dar duce cu ea, pentru iepuraș, unele din cele mai bune bomboane din lume. Dl Vasili Niculi numără orele până în zori, când va pleca la gară să-și aștepte fiica, studentă în anul I la Medicină la Cluj, venită în vacanță, la mama și la tata, dna Maria Olenici anticipează cu încântare zilele pe care le va petrece acasă, în Horodnicul de Jos, Cristina Scorțaru își liniștește fiul, un copil atât de bun, care visează să ajungă arhitect, nu vom întârzia foarte mult, iar eu nu mă pot desprinde de titlul unuia din articolele tipărite în ,,Arcașul”, reținut la o primă răsfoire, în grabă: ,,Consecințele estimate ale aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană”. Nu știu ce spune, voi afla când am să-l citesc, dar pentru mine esențialul e limpede. Existența Republicii Moldova și a Ucrainei în Uniunea Europeană va însemna într-un fel, poate singurul care se străvede acum, la începutul mileniului trei, pasărea cântătoare eliberată din tainița inimii – România reîntregită. La ora acestor rânduri din Săptămâna Luminată, îmi dau seama că nu știu răspunsul la o întrebare începută în Săptămâna Patimilor, la Cernăuți. Oare ce s-a întâmplat cu brazda de iarbă? Dar cu lăstarul de salcie? Le-a udat cineva? Le-a hrănit cineva cu apă, măcar cât palma căuș, colțul, frunza, rădăcina și țărâna? S-a gândit cineva ca la închiderea expoziției să le ducă și să le pună în pământul unei curți, al unei grădini, al unui strat cu flori, ca să trăiască miracolul reînvierii? Nu știu, dar sunt sigură că într-o zi, mergând la Cernăuți, am să aflu răspunsul.