- (Muzeul de Istorie Suceava al Complexului Muzeal Bucovina – Galeria de Artă „Ion Irimescu“ Suceava, aprilie 2008) ELENA GRECULESI: ,,Va fi tare frumos !” MARIN GHERASIM: ,, S-a dăruit total picturii…” VALENTIN CIUCĂ Un nume pentru neuitare: Mircea Hrișcă LIVIU SUHAR Cu sobrietate
ELENA GRECULESI: ,,Va fi tare frumos !” „Dragă Mircea, Ești aici. Ai venit o dată cu prima crenguță de corcoduș înflorit. E chiar primăvară. Nu am putut veni de la București pentru că șchiopătez. În loc de femur am trei feluri de metale. De la București la Suceava e mult drum. Ți-am văzut acum doi ani la casa Oanei de sub pădure cea mai frumoasă lucrare a ta: O poartă deschisă în patru ipostaze coloristice. O frumusețe. Am plâns cu obrajii în palme la vederea ei. Era cea mai frumoasă lucrare pe care o vedeam colindând galeriile și expozițiile personale. O unitate extraordinară coloristică. Ce minunat desenul unui bătrân țăran într-o expoziție de portrete. Ce desen excepțional. Nu te știam un desenator așa de mare. Măiestrie în exprimare. Ți-era rușine de lucrările tale, nu le găseai calități. Ți-era rușine că exiști ! Ți-aduci aminte de popasul acela de sub pădure și de pe marginea apei Moldova spre Voroneț, când am fost cu familia ta? Ai făcut o acuarelă. Ți-au pozat niște hribi. Stăpâneai tehnica acuarelei. Ai făcut-o într-o gamă de griuri, ocruri și siena arsă. Peste două luni voi aduce la Biblioteca Bucovinei, tot în dar, ca celelalte, o lucrare mare a mea, „Călători spre uitare”. Eu am acum un femur alcătuit din trei metale. Merg șchiopătând. La solstițiul de vară voi împlini 80 de ani și merg șchiopătând. Fiica ta, Oana, s-a preocupat mult de organizarea expoziției personale. Va fi tare frumos !” „Natură adânc interiori-zată, Mircea Hrișcă a trăit cu discreție exemplară, ferind cu pudoare de ochii lumii marea lui bogăție interioară. Era un trăitor în adevăratul înțeles al cuvântului. Experiențele lui erau autentice, gândurile, sen-timentele lui, izvorau dintr-o trăire adevărată a vieții, a fap-tului de artă. Se implica total, fără rest în prietenie, se devota oamenilor, avea ași spune vocația prieteniei, se dăruia fără a pretinde să fie răsplătit pentru aceasta. S-a dăruit total picturii prin care vedea o șansă de a vorbi semenilor, de a-și exprima marea sa dragoste pentru locurile de unde provenea și unde a trăit până la sfârșit – Bucovina. Imaginile pe care le-a pictat erau o chintesență a acestor locuri, exprimau du-hul adânc, spiritualitatea lor secretă, taina lor în care era topită o experiență milenară. Peisajul, când descris poetic, când exprimat chintesen-țial ca pe o matrice – „Obcine”, „Bucovina” – surprind duhul locului, spiritualitatea sa, este văzut ca pe un pattern intim legat cu istoria, cu oamenii care au viețuit, un pattern care a produs o mare cultură. O lu-crare precum „Bucovina II” sugerează o stratificare mile-nară, o decantare a unei expe-riențe milenare de viețuire spiritualizată. Satul bucovinean este ex-primat exponențial și nu des-criptiv sau pitoresc. „Casa”, „Poarta”, „Târgul”, „Capătul satului” sunt locuri esențiale ferite de efemer, de măcinarea timpului, sunt văzute în veș-nicia lor. Timpul nu a mai avut răb-dare pentru Mircea Hrișcă. În ultimii săi ani de viață se cris-talizaseră viziuni noi, esen-țiale, expresia lui picturală devenise tot mai sintetică, mai concentrată, devenise tot mai aptă pentru sinteze. Opera lui de pictor este una de o mare valoare care ne lasă să vedem marele său potențial intelec-tual și afectiv de care dispunem. Bucovina pe care a iubit-o adânc, noi toți care l-am cunos-cut și apreciat atât, avem dato-ria să nu lăsăm în uitare opera acestui mare om și artist. Această expoziție trebuie să o considerăm doar un început…” Scriu și spun adesea că moartea unui artist ne face mai săraci cu un om și mai bogați cu o amintire. Altfel spus, se ratează un proiect divin și se câștigă posibilitatea de a ne arăta potențialul de solida-ritate umană și recunoștință. Oricum, indiferent de vârsta biologică, artiștii mor întot-deauna prea devreme, mult prea devreme. Redactez un text pentru retrospectiva Hriș-că(1938-2005) și trebuie să evoc, în adunarea de doliu din Sala Pașilor pierduți de la Uni-versitatea din Iași personali-tatea inconfundabilă a lui Sabin Bălașa. Știu că morții nu dispar niciodată, ei fiind doar invizibili. Vorbele, cuvintele noastre îi ating și, de aceea, ar trebui să-i tratăm cu respectul cu care, uneori, poate nu i-am onorat atunci când respiram la-olaltă cu ei aerul aceleași vieți. Emoția este cea mai eloc-ventă formă de respect. M-am gândit la această remarcă cu sentimentul unei posibile vinovății. Ne entuziasmăm deseori și uităm entuziasmul a doua zi. Facem remarci și comentarii critice, acide une-ori, la adresa unui creator și nu le uităm niciodată. Prea grăbiți, facem uneori econo-mie de cuvinte înalte în raport cu un artist sau altul din teama de a nu fi considerați excesivi sau gongorici. Amânăm igno-bil pentru niciodată cuvintele pe care mulți dintre ei le bine-merită și pe care le așteaptă desigur. În cazul defuncților, nu este vorba de a farda prea lejer o amintire, ci de a recupera puritatea adevărului. În ambianța strălucită a Retrospectivei Mircea V. Hrișcă de la Muzeul de Istorie din Suceava al Complexului Muzeal Bucovina, asemenea reflecții m-au pus în situația de a admite că, în fapt, pentru mine și poate pentru mulți, pictorul bucovinean comemo-rat a fost și a rămas aproape un necunoscut. Oricum, nu îndeajuns de bine perceput, de nuanțat surprins universul complex și vast, astfel încât să putem desluși liniile mari ale conturului personalității lui artistice. Sfios, retractil, comunica mai bine cu el în-suși decât cu ceilalți și se sim-țea satisfăcut de sonoritățile astrale ale tăcerilor lui populate cu himerele operelor viitoare ce-i bântuiau imagi-narul. Nu-și clama originali-tatea, ci aștepta răbdător ca ceilalți să-i descopere pluri-valența talentului, menirea pentru inefabilul artelor fru-moase și disponibilitatea pentru dialogul socratic bazat pe flanările peripatetice și metoda moșirii adevărului ca rezultat al părerilor multiple, deseori opuse. În orizontul artistic ieșean și-a conturat liniile de mare forță ale viitorului. Arta de-senului deprinsă îndeosebi de la Nicolae I. Popa, discipol al celebrului André Lhote la Pa-ris, i-a stabilit o distinsă fili-ație spirituală bazată pe știința formelor, a ductului și a ex-presiei liniei. Osatura arhitec-turală a desenelor devine un veritabil cosmos unde pulsea-ză energiile vitale ale imagina-rului. Desenul lui identifică structuri și fizionomii, ano-timpuri și mai ales caracterele exemplare ale oamenilor sim-pli întâlniți pe drumurile omenescului. Este strălucită această galeriile de personaje privilegiate de ochiul atent și mâna inspirată a lui Mricea Hrișcă. Pe această bază de talent și onestitate s-au putut dezvolta ulterior marile scene ale târgurilor, satelor, mănăs-tirilor și cele din sfera natu-rilor statice, merindele vieții fi-ind privite cu umilința față de da-rurile pământului și ale cerului. Galeria acestor imagini ale sufletului individual și co-lectiv bucovinean dovedește virtuțile unui observator saga-ce, dezinteresat de pitoresc, dar consecvent cu rigoarea analitică și expresia defini-tivă. Academia clujană i-a or-donat paleta, astfel încât co-loristul Aurel Ciupe îi preves-tea o inevitabilă notorietate ca pictor al mișcărilor inefabile ale aerului și luminii, unde umbra are valoarea muzicală a contrapunctului. Sensibili-tatea și inteligența plastică l-au făcut să vadă, vocația ar-tistică, să exprime. Obcinile, monumental arcuite, însânge-rează orizonturi mereu amăgi-toare, te atrag ca niște veri-tabile fete morgana și iluzia pa-radisului terestru te urmă-rește definitiv. Pensulația are ritmul muzical și tonurile dis-tilate cu grija acordului și ar-moniei, peisajul fiind cu ade-vărat o stare de jubilație, o rugă-ciune solitară în largul universal. Pe această substanțială bază de cultură vizuală a putut dezvolta ipotezele lui asupra compoziției abstracte. Lucră-rile anilor din urmă îl află interesat de desprinderea de figurativ. Ciclul Originilor mi-zează doar pe efectul juxtapu-nerilor unor veritabile benzi de culoare unde relația inter-cromatică ține de virtuțile u-nui vizionar. Cine a știut să picteze o icoană, un chip ano-nim, un profil inconfundabil, un vas cu ouă încondeiate, tabloul grav în alb, negru și gri al neamului de femei și băr-bați unici care l-au precedat are dreptul moral și profesio-nal să reinventeze cosmosul. Sensibilitatea, puritatea uma-nă și artistică, harul sacra-lității fac din Mircea V. Hriș-că, un artist pentru perpetua noastră neuitare… Am vorbit despre portre-tistica lui Mircea Hrișcă. În aceeași zonă a preocupărilor sale se află și lucrările pe care în mod tradițional didactic le vom numi „portrete de grup”. În istoria artei sunt multe exemplele prin care o cate-gorie de personaje aparținând unei caste, asociații, grupări, sunt pretexte comandate sau simple provocări pentru pictori. Ne vom aminti de lucrări semnate Franz Hals sau „Las meninas” de Veláz-quez, dar și de „Contempo-ranii mei” de Corneliu Baba. Pictorul sucevean Mircea Hrișcă se oprește cu sentimen-tul sincer de simpatie și ad-mirație în fața unui grup de țărani bucovineni aflați într-un moment de pauză la o nuntă. Ei s-au grupat în fața maes-trului ca la fotograf. Ochiul artistului suplinește ceea ce descoperă obiectivul aparatu-lui. Deosebirea dintre ochi și obiectiv este că primul are ca scop reprezentarea grupului ordonată compozițional după criterii estetice plastice reți-nând ceea ce este expresiv, în vreme ce obiectivul, lipsit de capacitatea de a selecta, va prelua toate amănuntele, multe din ele nesemnificative și disonante pentru unitatea compoziției. Pictorul este atras de sincopele și cadența formelor ovale ale chipurilor repre-zentând toate vârstele, în dialog cu geometriile suprafe-țelor de gri, negru, alb, ocru. O astfel de compoziție construită monolitic are un suport structural geometric centrist, sprijinindu-se pe direcțiile diagonale de la baza cadrului, sus-ținute de ritmicitatea petelor de culoare și valoare desfășurate după traseele verticale. Grupul reprezentat întâmpină privitorul cu bunăvoință și căldură, inducându-i per-cepția unei invitații ospitaliere, umană și călduroasă. Artistul tratează scena cu sobrietate dar nu cu rigiditate. El optează pentru o paletă în care jocul valorilor primează în susținerea plastică. Culoarea este subordonată acestui joc, temperată și nezgomotoasă.
Comentarii