Dimitris Dimitriadis, un nou recurs la uitare

Monologul Lithi/Uitarea, al scriitorului grec Dimitris Dimitriadis – care deține un re-cord de reprezentații în străinătate, începând din anul 2000 (la noi este tradus și publicat de Elena Lazăr în revista Luceafărul, nr. 18/11 mai 2005) –, este o altă angoasă camuflată a omului postmodern căzut de „pe culmile disperării” în prăpastia nihilismului amnezist.

 

Dincolo de talentul literar incontestabil și de originalitatea compoziției, monologul suferă de erori grave de logică, de raționalitate și de consecvență în argumentare, într-un cuvânt, de gândire. Dimitris Dimitriadis nu vrea să ne ofere un eseu filosofic; el nu are la bază un sistem pe care să construiască o argumentație rațională. Totul este o lamentație bine mascată a eului rătăcitor și debusolat în deșertul nonsensului și al absurdului. „Plânsul” lui Dimitriadis este ascuns sub masca orgoliului luciferic anchilozat în egocentrism. El face haz de necaz într-o disperare existențială care i-a înghețat lacrimile, iar privirea-i glacială i s-a făcut opacă, aidoma apei care după îngheț devine intransparentă. De aceea, el nu vrea să mai știe nimic despre ceea ce este în jur și despre nimeni. Este de ajuns că au încercat alții să o spună, cu puțin timp înaintea lui. El nu are smerenia lui Socrate, care, recunoscându-și limitele cunoașterii, zicea: „Eu atâta știu, că nu știu nimic” și că omul trebuie să se cunoască pe sine însuși. El nu meditează la prototipurile ideale ale lui Platon și nici nu recunoaște prezența Logosului divin în toate câte sunt, precum bătrânul filosof. Monologul său nu seamănă deloc cu „Soliloc-viile” Fericitului Augustin, care, trecut prin focurile tinereții, începe un real dialog între el și sufletul său cu privire la Dumnezeu și la sensul vieții, ajungând să proclame extaziat: „interior intimo meo!” („mai adânc ești, Doamne, în mine decât eu însumi” sau „neliniștit este sufletul meu până când se va odihni întru Tine)”. Dimitriadis este unul dintre acei intelectuali (postmoderni!) care au „depășit” de mult îndoiala metodică a lui Descartes, dar și cugetarea omului modern care, întărită de rațiune și știință, caută să-și „explice” universul, cu macrocosmosul și microcosmosul său, omul fiind constrâns, însă, să recunoască existența Creatorului: „Universul mă în-curcă și nu pot gândi măcar, / Că poate exista ceasul, fără un ceasornicar” (Voltaire). Și noua paradigmă (rațională?!) a conti-nuat prin Nietzsche, care a pro-clamat moartea lui Dumnezeu („Gott ist tot!”), în timp ce unii răstălmăceau principiul „ex nihilo nihil!” (din nimic nu poate ieși nimic) și puneau totul pe seama hazardului și a evoluției oarbe, de nu se știe unde și spre nu se știe ce. Totuși, constrânși de logica aristotelică a lui „nihil sine causa” și, de aici, a lui „Causa causarum” sau a lui „primus movens imobile”, dar fără a accepta repere axiologice de ordin divin revelat, acești filosofi și-au exprimat tristețea prin vocea lui Jaspers, care a concluzionat: „suntem aruncați de o mână necunoscută într-un univers absurd”. Observând tragismul uman inerent și inevitabil, Sartre deduce că „l’homme c’est une passion inutile”, iar de aici nu mai avea decât un pas până la a spune că „pentru mine, celălalt este iadul” (l’enfer c’est l’autre). Mai înțelept și mai profund a spus, în poezie, românul Lucian Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / Și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”. Iar marele nostru poet și filosof ne-a oferit, astfel, un model de raportare la misterul universului. Mai aproape însă de paradigma nihilistă postmodernistă, tot mai „la modă” astăzi, este scriitorul Emil Cioran. Ajuns „pe culmile disperării”, el este mai sincer decât autorul monologului „Uitarea” și deplânge tragismul uman în toată absurditatea sa, chiar dacă, întâmplător sau nu!, își înscrie cugetarea pe aceeași „ierarhie de valori” – nihiliste: „Nu știu ce e bine și ce e rău; ce e permis și ce nu e per-mis; nu pot condamna și nu pot lăuda. Nu este nici un criteriu valabil în această lume și nici un principiu consistent. Mă miră faptul că unii se mai preocupă de teoria cunoașterii. Dacă aș fi sincer ar trebui să mărturisesc că puțin îmi pasă de relativitatea cunoașterii noastre, căci lumea aceasta nu merită s-o cunoști… Toată această lume îndobitocită, care muncește fără nici un sens, sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanității… Toate idealurile să fie declarate nule; credințele, fleacuri; arta, o minciună și filosofia, o glumă… Să fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare și o explozie, după care să nu mai rămână decât o tăcere eternă și o uitare definitivă… Ce ar mai rămâne în afară de triumful nimicului și de apoteoza neființei?” (Emil Cioran, Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, București, 1990, p. 76-81). Așadar, monologul lui Dimitris Dimitriadis se înscrie în curentul nihilist contemporan, al cărui lider de opinie, dar la un nivel mai decent și mai de-concertant, a fost și românul Emil Cioran. Dimitriadis este însă duplicitar și inconsecvent, iar, pe deasupra, și blasfemiator. Scriitorul – profesor Constantin Blănaru, printr-un răspuns polemic imbatabil și o analiză critică pertinentă, îi scoate în evidență toate aceste inadvertențe logice și elucubrații divagatorii ale eului său închis în sine, dar pe care îl confundă cu trupul, reducându-l la acesta. Ce să înceapă Dimitriadis, care își ignoră începutul existenței și se consideră suficient sieși, continuând să-și acrediteze sfera unicei sale valori, aceea de trup? Meditația sa se află într-o eroare fundamentală: confundă văzutul cu nevăzutul, spiritul cu materia, esența cu aparența. El își supradimensionează eul până acolo încât își permite inepția de a-L identifica pe Dumnezeu cu sine, ignorându-I aseitatea transcendentă (existența de Sine și prin Sine); își divinizează trupul acordându-i, blasfemiator, atribute divine și funcții liturgice, iar această atitudine nu poate fi calificată decât ca trufie luciferică și orbire sufle-tească. (Prof. Constantin Blănaru, Liantul, Editura Universitas XXI, Iași, 2007, p. 5 – 55). Dar toată această negare a Divinității și supralicitare egocentrică cu reversul în nihilism suferă de o gravă eroare de logică. Omul nu poate ajunge la adevărata cunoaștere de sine și a stării lui în univers numai pe baza a ceea ce îi spune la un moment dat mintea sa, sau numai pe baza observației și experimentului. Logicienii și savanții sinceri recunosc limitele cunoașterii umane asupra realităților înconjurătoare. Anton Du-mitriu și alții împreună cu el afirmă clar că adevărul suprem nu îl cunoaște omul numai prin mintea lui. Ceea ce poate omul să cunoască pe cale rațională și științifică este un adevăr frag-mentar, limitat. Adevărul suprem i se revelează omului de sus, de la Dumnezeu. Iar confirmarea descoperirii adevărului suprem o primim de la Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a putut să afirme despre Sine că este Adevărul: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Omul nu-și este, nicidecum, suficient lui însuși. El nu își are existența prin sine, ca Dumnezeu, nu se poate confunda cu Creatorul său (panteism) și nici nu se poate situa în afară sau independent de El decât cu riscul unei existențe neîmplinite și nefericite. Revolta omului împotriva lui Dumnezeu este inspirată de împotrivirea lui Lucifer și a cetei lui de îngeri căzuți, care și-au închipuit că pot ajunge „dumnezei” în afara lui Dumnezeu și împotriva Lui (Isaia 14, 12-15; Luca 10, 18), iar negarea existenței Creatoru-lui este o nebunie: „Zis-a cel ne-bun în inima sa: nu este Dumnezeu” (Psalmul 13, 1). Omul nu-și află sensul existenței în sine însuși, ci acesta îi este dat din afară, de la Dumnezeu. Când omul se lasă corupt în mintea sa de duhul cel rău și își închipuie că îi este suficientă doar o existență plată, biologică, o viață legată doar de trup de care să dispună cum vrea, se înșeală și suferă alienări grave din cauza lipsei de sens creator, a unui sens cu o perspectivă eshatologică rânduită din afara lui. Starea patologică în care ajung mulți dintre cei care au abdicat de la sensul vieții descoperit de Hristos prin Biserica Sa, o explică psihanalistul C. G. Jung în urma observațiilor științifice îndelungate: „A treia parte dintre suferinzi nu sunt atinși de vreo nevroză clinică ce s-ar putea defini, dar ei suferă pentru că viața lor este lipsită de sens și de conținut”. Așadar, în vederea unei existențe normale, cu un rost, omul nu poate face abstracție de Dumnezeu, de sacru, de religie înțeleasă ca legătură intimă cu Divinitatea transcendentă, care l-a adus la existență și îi poartă de grijă. Iată de ce, contemporanii noștri, mai ales generația tânără, trebuie să se întoarcă, smeriți, cu fața către Dumnezeu, Cel care dă sens existenței și ne cheamă să moștenim Împărăția cea veșnică a Fiului Său, pentru a nu ne lăsa contaminați de nihilismul ucigător de suflete, propagat, mai nou, sub masca artistico-literară gen Uitarea lui Dimitriadis. Pr. dr. ILIE MACAR