Dor de Grigore Vieru

În urmă cu 73 de ani, pe 14 februarie, vedea lumina zilei poetul Grigore Vieru, în satul Miorcani de pe malul Prutului din Basarabia românească. Român ales de Dumnezeu să-l urmeze pe Eminescu până-n moarte, Grigore Vieru a fost pedepsit de ocupanții sovietici să-l descopere pe Eminescu abia în anii de studenție. Din acel moment și l-a luat ca model de viață și poezie. Trăiește cu el la lumina soarelui și a lunii. Rămânând orfan de la vârsta de un an, mama i-a fost leagăn de lacrimi și de mângâieri…

 

Grigore Vieru este ca un fir de iarbă sub adierea vântului. A cunoscut ce înseamnă să fii răstignit pe sârma ghimpată a istoriei. Destinul lui este ca și al altor sute de mii de români basarabeni căzuți pradă diavo-lului roșu, Stalin. Cât de ne-drepți sunt cei care îi sunt po-trivnici, numai sufletul lui o știe. Tulburătorul poet Grigore Vieru și-a iubit mama cum puțini dintre noi și-o iubesc. Nu a scris el versuri memora-bile pentru mamă? Dar iată ce este mama pentru el: „Când m-am născut, pe frunte eu /A-veam coroană-mpărătească /A mamei mână părintească / A mamei mână părintească” sau „Iar buzele tale, sunt, ma-mă, /O rană tăcută mereu, /Mereu presurată cu țărâna /Mormântului tatălui meu”. Nostalgia după mama care a murit este sfâșietoare: „Tă-cută /Ești, draga mea mamă, /Tăcută”; despre cuvântul ma-mă mai spune că „Pruncii îl zuruie /Bătrânii îl visează /Bolnavii îl șoptesc /Muții îl gândesc /Fricoșii îl strigă /Orfanii îl lacrimă /Răniții îl cheamă /Iar ceilalți îl uită /O, Mamă! O, Mamă”. El este numai duioșie și suflet când rostește cuvântul mamă. Iată biografia poetului: „– Numele și prenumele? /– Eu. /Anul nașterii? /– Cel mai tânăr an: /Când se iubeau /Părinții mei /– Originea? /– Ar și se-măn dealul acela din preajma codrilor /Știu toate dinile /– Profesiunea? /– Ostenesc în ocna cuvintelor /– Părinții. /Am numai mamă. /– Numele mamei? /– Mama /– Ocupația ei? /– Așteaptă. /– Ai fost su-pus /Judecății vreodată? /– Am niște ani închiși: /În sine /– Rubedenii peste hotare ai? /– Da. Pe tata. Îngropat /În pământ străin. Anul 1945”. Grigore Vieru este omul care suferă pentru țara lui, suferă pentru Eminescu, întregul lui suflet freamătă când îi rostește numele, lăcrimează când cei care-l hulesc aruncă cu piatra cuvintelor în el. Eminescu, pentru Grigore Vieru, este tărâmul fabulos al poeziei românești. În poezia „Legământ”, poetul îi face jurământ de credință lui Eminescu: „Știu: cândva, la miez de noapte /Ori la răsărit de Soare /Stinge-mi-s-or ochii mie /Tot deasupra cărții Sale”. În data de 28 ianuarie, Grigore Vieru ieșea din spitalul Fundeni. Suportase o operație pe cord, i-a fost implantat la inimă un stender, pe întreaga viață. Sunt fericit că m-a acceptat în preajma lui ca prieten și-l voi păstra în inima mea până la sfârșitul vieții așa cum se păstrează o icoană în Biserică. La mulți ani și multă, multă sănătate, frate Grigore Vieru! MIHAI SULTANA VICOL