Pictorița Iulia Hălăucescu, talent, dăruire și iubire

Am cunoscut destul de mulți copii de preoți. Unii celebri, alții aproape anonimi. La întâlnirea cu ei am admirat, adeseori, fărâma de bunăcuviință și bobul de înțelepciune care a rodit în ei ca într-un pământ bun. Alteori a trebuit să remarc, nu fără părere de rău, că sămânța a căzut pe pământ pietros, între spini și n-a putut rodi. S-a uscat și a murit acolo, lângă marginea drumului. Alteori, iarăși, i-am dat dreptate părintelui Dumitru Stăniloae care spunea despre un cunoscut fiu de preot: degeaba atâta talent dacă nu este deloc frică de Dumnezeu ( se referea din păcate la Lucian Blaga ).

 

După întâlnirea cu astfel de oameni, binevoitori și curați la suflet, primul gând se ducea către familia preotului în care au crescut și au fost educați. Au existat, slavă Domnului, multe familii model care au făcut din creșterea și educarea pruncilor lor o preocupare de căpătâi, o artă, o nevoință aproape monahală adusă ca o jertfă bineprimită înaintea lui Dumnezeu, izvorul vieții și al bunătăților celor adevărate. Dintre copii de preoți ce i-am întâlnit păstrez o frumoasă amintire pictoriței Iulia Hălăucescu, supranumită „ doamna acuarelei românești”. Auzisem de mulți ani de persoana ei și văzusem în muzeul de la Vovidenia, din vecinătatea Mănăstirii Neamț, două picturi realizate de ea. Când am vizitat-o în „conacul” de pe strada Ștefan cel Mare și Sfânt din Piatra Neamț ne-a primit într-o odaie largă, un salon de fapt, împodobit cu picturi superbe și cu mobilă de epocă. Era împreună cu soțul ei, Lucian – Petronius, un bătrân simpatic și înțelept. Între cei doi era o armonie evidentă, o pace și seninătate pe care le-am observat dintru început. M-am dus în casa ei însoțind doi scriitori ieșeni, Gri-gore Ilisei și Cătălin Ciolca, mai vechi prieteni ai familiei Hălăucescu. Văzându-mă în uniformă monahală, doamna a intrat ușor în dialog cu mine. Mi-a spus din capul locului că era fiică de preot și se născuse la Tarcău, unul dintre satele de munte cu frumuseți para-disiace, vecin cu bătrânul schit care poartă același nume. Ta-tăl ei, Preotul Gheorghe Ver-șescu, păstorise credincioșii din partea locului 13 ani. Mun-cise mult, construise o casă pa-rohială nouă și spre surprinde-rea multora, alcătuise o mono-grafie completă a localității cu pricina, premiată mai târziu chiar de Academia Română. Preotul Gheorghe Verșescu pro-venea din fostul județ Baia și a fost pentru scurt timp paroh lângă Fălticeni, la Valea Glo-dului. De aici a fost transferat la Tarcău, unde s-a îndrăgostit pur și simplu de altarul biseri-cii, de frumusețea rar întâlnită a locului și de puritatea sufle-telor enoriașilor săi. Ascultându-o în ziua aceea pe Iulia Hălăucescu, prin fața ochilor mi se derulau imagi-nile inefabile ale Tarcăului, cu pârâul desprins din povești, pădurea ce se „strecura” până aproape de casele sătenilor, căpițele de fân din poienile în-grădite cu răzlogi, casele îngri-jite, văruite, și cumințenia oa-menilor. Trecusem și eu, de multe ori, prin satul în care se născuse pictorița, în drum spre mănăstirea din apropiere. Vorbindu-mi de tatăl ei și de satul copilăriei, Iulia Hălăucescu mi s-a revelat cu toată sensibilitatea ei, atât de rară în vremea noastră. La un moment dat ne-a dus și la etajul casei arătându-ne multe lucruri vechi, și prețioase. Le avea pregătite pentru un muzeu pe care s-a străduit să-l des-chidă la Tarcău. Inaugurarea lui s-a făcut în noiembrie 2003 și au fost așezate acolo 120 de picturi semnate de ea, unele în ulei, altele în acua-relă, înfățișând pe membrii familiilor Verșescu și Hălău-cescu dar și peisaje, flori, portrete, natură statică, etc. Eram uimit, cum sunt și acum, de marea dăruire a acestei femei. Dorea să lase totul semenilor ei, într-un loc care să-i bucure, să-i strângă laolaltă, să creeze o tradiție pe care alții să o ducă mai departe. Acestea erau preocupările doamnei Hălăucescu în anul 2000. I-am cerut atunci o pictură cu schitul Vovidenia. Mi-a făgăduit că se va apuca îndată de lucru. S-a ținut de cuvânt. Mi-a trimis tabloul care a fost reprodus în ediția a II-a a lu-crării monografice pe care am dedicat-o Schitului Vovideniei. Mi-a făcut și un portret pe care cunoscătorii în ma-terie l-au definit reușit. Eu l-am privit îndelung și parcă nu eram de acord cu aprecierile lor. După întâlnirea mea cu marea pictoriță am descoperit alte câteva picturi cu teme monastice, eclesiale în general. Aflam din diferite surse că poposise mult în preajma mănăstirilor, la Agapia, Văratec, Vovidenia, Durău, ori lângă bisericuța de la Pârâul Cnejilor, la Tarcău ș.a.m.d. Atent, domnul Grigore Ilisei care i-a închinat un bogat album la împlinirea celor 80 de ani de viață, a așezat picturile mănăstirești ca pe niște icoane, între flori cu nuanțe splendide, pictate parcă de ființe angelice al căror suflet se află lângă Izvorul armoniei și al frumseții depline. La marile sărbători de peste an ne scriam câteva rânduri și mai aflam vești, ce-i drept puține în ultima vreme, prin cunoscuții comuni. Sfatul părintesc și sincer al tatălui ei a ținut-o aproape de duhul învățăturii creștine. Nici nu se putea altfel. Simțindu-și zilele numărate, a chemat un nepot, preotul lector Dr. Daniel Danielescu, coborâtor al unei vechi familii preoțești de pe Valea Bistriței, de la Popești, cerându-i să o spovedească. A primit și Sfân-ta Împărtășanie, cu o lacrimă ascunsă între gene, gândindu-se la slujirea sfântă a tatălui ei, vreme de 60 de ani, la altarul Împăratului Celui fără de moarte. Iulia Hălăucescu lasă în urmă sute, poate mii de picturi în care a presărat frumusețe, culoare și iubire. Multe ta-blouri împodobesc case mari de la noi și de departe, în toată lumea. Peste o sută de pânze și acuarele s-au întors la Tar-cău, în satul românesc care păstrează încă tradiția, istoria, și credința. Sufletul ei s-a întors la Creator, în Împărăția Luminii, acolo „unde drepții ca luminătorii strălucesc”. Dincolo de Poarta veșniciei ea a găsit tot ceea ce a trimis acolo din vreme…. Arhim. TIMOTEI AIOANEI