N-au domn și n-au țară românii /
Și-adușii de vânturi în țară /Sunt astăzi stăpânii!”
(G. Coșbuc, „Moartea lui Gelu”)
Știu cât este de ticăloșită clasa politică românească, dar n-aș fi crezut nici în ruptul capului că, numai și numai pentru a ră-mâne la guvernare, este în stare să suporte mârlăniile anti-naționale și antiromânești ale secuiului, metamorfozat prin lim-bă în ungur, Marko Belo.
Să te folosești de europarlamentare pentru a arunca iar hârdăul cu lături revizioniste, șovine și românofalse în chiar obrazul țării care ți-a dat funcții, poziții și averi, arată un suflet abject, incapabil să învețe ceva dintr-un trecut întunecat de ură și de neputință. Să nu ne ascundem după deget și să spunem că vocea lui Marko Belo e izolată într-un cor secuio-maghiar, care nu mai poate de România și de unitatea națională. Dimpotrivă, Marko Belo spune ce crede și ce vrea să audă oricare dintre minoritarii secuio-maghiari, agitând steagul pierdut: iredentismul, naționalismul feroce și antiromânismul. Ideea cu idila de pe pajiște cu Ion și Ildiko trebuie înțeleasă în felul următor: Ildiko, încălecată de Ion, va face unguri! Ei, un-gurii, ca și secuii, au suferit dintotdeauna din cauza numărului! Oricine dintre locuitorii acestei țări se poate întreba cum de-și permite Marko Belo să-și scuipe frustrările fără frică și fără jenă. Tăcerea premierului și a altor membri ai guvernului luminează cazul: guvernanții noștri n-au fost la lecția cu șarpele crescut la sân și nici la cea în care Tudor Vladimirescu ne învață ce să faci cu șarpele „când îți iese în cale”. Marko Belo, crescut în sânul tuturor guvernărilor postdecembriste, sare la gâtul României pentru că știe că nu va fi pedepsit, nici el, nici ai lui. Originea etnică a fruntașului UDMR-ist este incertă, ar putea fi chiar românească, însă ura împotriva românilor e ungurească, îmbrăcată ca un ceardaș și iute ca paprika. Pe măsură ce trece timpul, văzând că promisiunile făcute ce-lor care l-au tot votat nu sunt îndeplinite, își radicalizează discur-sul, împrumută recuzita iredentistă interbelică, vorbește de o țară pe care, chipurile, ar fi pierdut-o de două ori, în 1526 prima dată și în 1918 a doua oară. Omul nostru, amețit de istora mi-lenară a „splendidei rase”, vorbește de „Noua descălecare” se-cuiască, folosind un termen luat din istoriografia românească, cu profunde semnificații: „descălecare” în sens de întemeiere de țară. Acum e mai clar: se cere întemeierea unei țări secuiești, care nu poate fi decât un bantustan, asaltat de români, care l-ar putea lăsa să moară de foame, închizându-i granițele. Vă amintiți întrebarea aceea afurisită a lui Marin Preda din „Delirul”: „Pe ce te bazezi?”. Chiar așa, hai să vedem pe ce se bazează amicul românilor, până când nu publică lucrarea de mari dimensiuni, dar mică în conținut „Ce este secuii și ce vrea ei”. Vrea un ținut secuiesc în care, la nivelul anului 1992, la recensământul populației, s-au declarat secui doar 831 de indivizi din cei 1620199 unguri. Cine sunt de fapt și de drept secuii? Cei care i-au studiat au păreri diferite cu privire la originea lor: a) sunt resturi ale hu-nilor învinși de o coaliție în care rolul conducător l-au avut ge-pizii germanici, la anul 454; b) sunt un conglomerat etnic format din tot ce stepa a deversat în spațiul etnic și istoric româ-nesc: huni, avari, bașchiri, cabiri (cazari), pecinegi, toți de limbă turcică, la care s-au adăugat, în timp, unguri, cumani și români, mulți români secuizați, mereu și în prezent. Din 3000 câți erau la început, în 1830 erau 400000. O parte din românii secuizați și catolicizați au trecut în Moldova, îndeosebi în ju-dețul Bacău, numiți ceangăi, revendicați de propaganda ungu-rească drept unguri; c) cei interesați spun că sunt unguri, veniți odată cu cele șapte triburi ungurești, la anul 896, ceea ce este cel mai puțin probabil. Cât privește numele lor etnic – secui – pare a fi mai degrabă provenit din cuvântul SZEK – scaun. Din organizarea scăunală, împrumutată de la români, la fel ca sașii, și mai puțin din turcicul SIKIS – de neam ales. Care neam ales? Poate că li se trage noblețea și neamul ales de la bașchiri, etnonim din care românii au făcut verbul „a boscorodi” și substantivul bozgor, folosit pentru a-i desemna pe bașchiri, dar după asimilarea lor de către unguri, numele a trecut asupra lor. Ungurii, în deriva lor spre un loc de așezare, îi găsesc pe secui în NE Ungariei de astăzi. Secuii fac act de supunere față de unguri, cuceresc împreună Panonia, se creștinează împreună cu ungurii la anul 1000 sub regele Ștefan (Vayk), supranumit cel Sfânt, recunoscut de Papă ca rege apostolic, care să lupte împotriva păgânilor și „schismaticilor”. Potrivit practicii medievale, populația care se supunea alteia, mai puternică, lupta în avangardă sau în ariergardă, situație în care s-au aflat secuii față de unguri. Când ungurii au început cucerirea Transilvaniei, secuii au fost mutați în Bihor, unde au locuit împreună cu românii, de la care au învățat scrierea, după cum spune cronicarul ungur Simon de Keza. Din Bihor au fost mutați în centrul Transilvaniei, pe Târnave, iar la începutul secolului al XIII-lea au fost mutați în locurile ocupate și astăzi, primind drepturi nobiliare pentru faptul că apărau granița de răsărit de alți migratori barbari. Este clar că, la origine, secuii nu sunt unguri, iar cât privește țara pe care au avut-o, aceasta nu există decât în mintea înfierbântată a liderului UDMR.
Comentarii