Printre străini sau dorul după patria cerească

La schitul Lacu, sub vârful Atonului, se ajunge cu dificultate după multe ceasuri de mers cu piciorul de la Prodromu. Dacă ai posibilitatea unei călătorii cu mașina, tot anevoie ajungi, simțind din plin greutatea drumului care nu se află în zonele cele mai circulate ale muntelui. Odată ajuns în această zonă care se zice „groapă”, fiind ascunsă din trei părți de munți, rămâi uimit de frumusețea locului și de hărnicia monahilor români care au trudit din greu în ultimii ani pentru înnoirea chiliilor lor.

 

Pe drumul spre Schitul La-cu te întâmpină mai întâi chi-lia părinților Nichifor și Ghe-nadie, rezidită din temelii, cu un frumos paraclis închinat Sfântului Cuvios Antonie cel Mare. Cei doi părinți aleargă cu folos pentru dobândirea mântuirii. Unul dintre ei, Ghe-nadie, a renunțat la Facultatea de Teologie pe când era în ultimul an, și a început de a-tunci studierea serioasă a mân-tuirii în singurătatea muntelui. Mai la vale, o chilie istorică care păstrează arhitectura veche este aflată sub protecția Acoperământului Maicii Domnului, unde se nevoiește părintele Isidor cu ucenicii săi. Chilia avea nevoie urgen-tă de reparații, starea ei era vizibil degradată de trecerea anilor. Pe lângă refacerea zi-durilor, Maica Domnului a ajutat ca acolo să fie săvârșită zilnic Sfânta Liturghie și cele-lalte slujbe ale Bisericii. Plină de pace și de „farmec spiritual” este întâlnirea cu monahul Pavel de la chilia Adormirea Maicii Domnului. Monahul Pavel, venit de la Co-drii de Piatră și de la mănăs-tirea Slănic-Prahova, a făcut ascultare lungă și fără cârtire în obștea mănăstirii Sfântu-lui Pavel. Pentru că nu a cerut nimănui nimic, arhimandritul Partenie, marele și bunul sta-reț al mănăstirii, i-a făcut o chilie în spațiul schitului Lacu, pe locul unde bătrânul găsise în tinerețea lui o chilie bine organizată. Acest stareț Partenie a fost în perioada de început a nevoințelor mona-hale pădurar pe „moșia” sau „domeniul” mănăstirii Sfân-tului Pavel. Poposea atunci la monahii români din schitul Lacu. Își amintește, cu diferite prilejuri, de frumoasele slujbe pe care le săvârșeau, de cântă-rile bisericești, de omenia și bunăvoința lor. Neuitând ch-ipurile luminoase ale acelor monahi, arhimandritul Parte-nie a refăcut chilia Adormirea Maicii Domnului și i-a dăruit-o ascultătorului monah Pavel. O casă cu frumusețe cuminte, cu linii drepte, sobre, tradițio-nale. În biserica chiliei și-n toate încăperile, pe terasa din bârne de castan de unde se văd munții și cerul, te simți mai bine ca într-un palat imperial. În casa aceasta am poposit două nopți, în zona de jos a schitului, în vecinătatea bise-ricii închinate Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir. Monahul Pavel ne-a oferit o lecție exemplară de smere-nie și bună primire. Am făcut împreună câteva slujbe după tipicul locului. Am rămas sea-ra în cerdac privind stelele și ascultând valurile învolburate ale mării care se spărgeau în larg. Am auzit atunci și mur-murul rugăciunii sihaștrilor din veac adormiți care păzesc muntele și pe iubitorii lui. După plecarea noastră s-o fi întrebat monahul Pavel de ce i-am tulburat liniștea și i-am oprit șirul rugăciunilor și al rânduielilor tainice din pus-tiul tebaidic aflat sub vârful Atonului. Poate că într-o zi ru-găciunile lui făcute pentru noi ne vor întoarce în locul acela binecuvântat de Cea care dom-nește peste îngeri. Aproape de chilia părintelui Pavel viețuiește obștea părin-telui Paisie. Venit de la Rohia, stabilit în Athos după sfatul marelui sihastru Paisie Atho-nitul, ieromonahul maramu-reșean a făcut din chilia Înăl-țarea Domnului un adevărat schit sau o mică mănăstire. I-am trecut pragul de două sau trei ori, am admirat ordinea desăvârșită, frumusețea pic-turii din paraclis, grija pentru Casa Domnului, evlavia față de sfinții și sfintele moaște, în-țelepciunea și darul vorbirii frumoase. La schitul Lacu mai sunt și alte chilii, răspândite într-un loc care seamănă cu un sat de misionari neobosiți, harnici și osârduitori, care muncesc cu mâinile, dar privesc numai către înălțimi. Ar mai trebui amintite chi-liile părinților Nicanor, Rafael, Acachie și Efrem. În fiecare se întâlnește o lume aparte, cu dor după Dumnezeu și cu dorința slujirii aproapelui. M-am bucurat să aflu că monahii atoniți provin din multe mănăstiri românești: Neamț, Sihăstria, Secu, Pân-gărați, Frăsinei, Cernica, Nicula, Slănic, Sâmbăta și altele asemenea. În șirul rugăciu-nilor lor, monahii aceștia îi pomenesc pe cei din țară, aflați în luptă cu ispitele de tot felul, dar înaripați cu același dor după veșnicie. Gândindu-mă mult la vie-țuirea acestor monahi români loviți de viforul petrecerii printre străini, de felurite în-cercări și neliniști, de depăr-tare și zbucium sufletesc, îmi aduc aminte de cuvintele monahului atonit Pimen Vlad din cartea sa de versuri intitu-lată sugestiv „Din adâncul inimii”: „…Nu cer la nimeni să mă plângă Și nici cuvinte de prisos Ci doar o mică rugăciune Pentr-un călugăr păcătos.” Arhim. TIMOTEI AIOANEI