Iubiri intangibile

Am iubit atât de mult cărțile încât cel mai important mod de supravie-țuire mi-a fost dat de Dumnezeu tocmai prin munca în bibliotecă. În vremea copilăriei mele, cărțile deveniseră o marfă comună prin magazinele sătești, depozitate lângă lămpile de gaz și cutiile de chibrituri. De ce Dumnezeu i-o fi băgat pe gât vânzătorul ma-mei o povestire a lui Jean-Marie Gustave Le Clezio nu pot nici astăzi să-mi dau sea-ma! Uneori cred că era mâna destinului pentru că, vedeți dumneavoastră, povestirea se intitula „Cel ce nu văzuse marea niciodată”.

 

Citeam adesea frazele meșteșugite, neînțelegând fragilitatea omului îndrăgostit nebu-nește de mare. Iată-mă ajun-să la maturitate cu acel stig-mat al unei lecturi acciden-tale, eu însămi victimă a unei iubiri fără de noroc, ducând în inimă povara de a nu fi văzut marea niciodată. Pri-vesc de nenumărate ori pe ca-nalele de televiziune puhoiul de oameni despuiați, așezați în arșița soarelui, tratând marea ca pe o prostituată cu care faci dragoste fără să-ți pese de ea. Întotdeauna mi-am imaginat că voi ajunge pe țărm într-o zi ploioasă. Mi-am imaginat că voi sta de vor-bă cu marea despre țara mea și despre rănile ei adânci sau poate despre viața mea și ră-nile mele nebănuite. Mi-am imaginat că voi ajunge și cel mai important om al vieții mele va fi acolo pentru a-mi traduce zbaterea mării. Nu-mai un om care ți-e drag poate să-ți facă o recomandare, să-ți tălmăcească adâncurile și puterea albastrului. Acum chiar dacă mi-ar fi dat să pot pleca, știu că mi-am dorit atât de mult acest lucru, încât nu mai am putere să înțeleg că marea a fost din copilărie în mine… Oricum, în luna septembrie, marea deja este învăluită de tristețe… La ce bun aș mai încărca-o și cu neîmplinirea mea?