Badea Cârțan

Unda de răcoare a Transfăgăranului se resimte până spre câmpie, acolo unde se consideră a fi inima de cultură a Transilvaniei. Era o zi molcomă de vară, vântul se oprise pentru a lăsa să zburde mercurul termometrului. Ajungem la Cârțișoara, o comună tipic ardelenească, al cărei nume se trage de la Cârțan, acesta fiind botezat Gheorghe. În mijlocul așezării, un muzeu consacrat „ciobanului cărturar” sau, după documentele stăpânirii de atunci, „cioban propagandist”. Muzeul păstrează intactă imaginea satului de la începutul secolului XX, iar exponatele nu sunt diferite de cele descrise de cronicari, de-a lungul timpului. M-am aplecat asupra acestora, cea mai semnificativă lucrare fiind a cărturarului transilvan Vasile Cărăbiș, intitulată „Un drumeț de pomină” și publicată în serial de revista „Albina”, în urmă cu 4 decenii.

 

Documentele, puțin îngălbenite, relatează mai multe episoade din viața „ciobanului cărturar”, din care am ales unul. În primăvara lui 1904, când mugurii explodau în floa-re, o ceată de jandarmi dau năvală în casa Bădiei și îi confiscă cele 4 căruțe cu cărți pe care acesta le adunase, avându-le depozitate în una din clasele școlii și în podul șurii prietenului său Ioan Sari. Totodată, este trimis în judecată și condamnat la un an închisoare. Când judecătorul comunică legitatea sentinței ca fiind în numele împăratului, Bădia îi replică: „Minți. Împăratul nu știe nimic despre nedreptățile pe care mi le faceți”. După eliberare, deși avea interdicție de a călători în România prin punctul de frontieră de la Predeal, el aduce cărți în Transilvania folosind alte puncte de la graniță. Nu a încetat nicio clipă să-și caute dreptatea, astfel ajunge să fie primit de prim-ministru maghiar Tisza, cărui îi solicită să-i restituie cărțile confiscate, cu o sumă de bani ridicată de jandarmi, afirmând: „Ce purtare îi aia să-mi ieie mie patru care de cărți, 14 zloți de argint și să mă ducă ferecat la temnița Brașovului?”. Aflând despre cărți că au fost arse în cuptoarele fabricii de cărămidă din Brașov, Badea Cârțan îi spune: „Ascultă aici, de-ar arde jandarmii toate cărțile românești din Ardeal, gândești dumneata că am rămâne pe întuneric? Ne dă drăguța de Românie altele, câte vrem!”. După ce primul-ministru a început să-l admonesteze grosolan, Badea Cârțan a continuat: „Io n-am făcut niciun rău, Măria Ta. Am luat cărți de unde au fost și le-am dat la cei ce n-au avut. Ori ți se pare faptă rea să-i deștepți pe ăia din întuneric?” Primul-ministru i-a promis că-i va face dreptate, dar în zadar. Bădia, imitându-l pe Horia, a luat pe jos drumul Vienei, oprindu-se în fața palatului imperial. Fiind oprit de cei din gardă, el le spune: „Ca voi am fost și eu. Trei ani am slujit la împărat. Să mă lăsați acum să-i spun durerile mele”. După lungi așteptări, Badea Cârțan a fost primit de baronul Iozsika Samuel, în fața căruia stătea cu căciula pe cap. Întrebat despre gestul său lipsit de respect, el îi răspunde că și-o va da jos numai în fața împăratului, sperând în felul acesta să fie primit. Zadarnice iluzii. De profesie cioban, Badea Cârțan a adunat sute de mii de cărți în limba română. Numai la percheziția din 1904 i-au fost confiscate 75.000 exem-plare. Alte zeci de mii au îm-pânzit Ardealul, în special șco-lile. Cartea a ajuns peste tot unde s-au aflat „suflete de ro-mâni”, inclusiv peste hotare, Roma fiind cel mai cunoscut loc de difuzare. Astăzi, uneori, ne lipsește Badea Cârțan. VICTOR HOSTIUC