Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

„Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, / al grijii de multe, al iubirii de stăpânire / și al trăirii în deșert, nu mi-l da mie! / Iar duhul curăției, al gândului smerit, / al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii tale! / Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd / greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, / că binecuvântat ești în vecii vecilor! Amin!“ /

 

În perioada Postului Mare, la finalul fiecăreia dintre Laudele Bisericești, preotul – în mijlocul bisericii – și credincioșii împreună cu el ros-tesc Rugăciunea Sf. Efrem Sirul. „Fără îndoială, când Sfânta Biserică a rânduit acest lucru a avut în vedere faptul că rugăciunea aceasta, cu toată scurtimea ei, ascunde în sine o mare bogăție de cugetări și simțăminte sfinte și foarte lămurit ne înfățișează toate nevoile noastre duhovni-cești“1. Această rugăciune cuprinde cereri prin care credinciosul să se ridice la statura duhovni-cească de fiu al lui Dumnezeu. „E o Filocalie în miniatură, valabilă în aceeași măsură pentru monahi și pentru mireni, pentru bărbați și pen-tru femei, pentru tineri și pentru bătrâni, pentru oricine din orice parte a pământului, de pe orice treaptă a culturii și civilizației, pentru creștinii de toate confesiunile, ca și Tatăl nostru, ca și pentru credincioșii tuturor religiilor și pentru toți oamenii de bine“2. Rugăciunea debutează cu o mărturisire de credință în care-L recunoaștem pe Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții noastre, a tuturor. Urmează, apoi, enumerarea cererilor. Dacă în Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), rugăciune de toate zilele, cererile sunt pozitive, deoarece sunt esențiale vieții creștinului, aici creștinul se prezintă în fața lui Dumnezeu ca penitent, păcătos pornit pe calea căinței. Omul se știe supus atacurilor duhurilor necurate și cere îndepărtarea acestora, dar solicită și ajuto-rul divin pentru atragerea și conlucrarea cu duhurile bune, curate, luminoase (îngerii). Pentru fiecare duh necurat de care dorește să fie izbăvit, omul cere înlocuirea acestuia cu altul luminos. Fiecare dintre aceste duhuri este fie pricinuitor de păcate, fie ajutor în practicarea virtuților. Apare aici o dualitate antitetică pă-cat – virtute: duhului trândăviei i se opune duhul curăției; duhului grijii de multe – duhul gându-lui smerit; duhului iubirii de stăpânire – duhul răbdării; duhului grăirii în deșert – duhul dragostei. Îl rugăm pe Dumnezeu să nu slobozească duhurile necurate asupra noastră, să le înfrâne-ze, să le împiedice, să ne ajute să luptăm cu ele. Cerem ajutor să ne luptăm împotriva duhului trândăviei. Acesta ne îndeamnă la lene fizică, dar și spirituală. Lenea fizică ne opune muncii prin care trebuie să ne agonisim „pâinea cea de toate zilele“, pentru că „cine nu vrea să mun-cească, nici să nu mănânce“, spune Sf. Ap. Pavel (II Tes. 3, 10). Lenea spirituală ne împiedică să căutăm Împărăția lui Dumnezeu prin post, rugăciune și fapte bune, pentru ca toate celelalte să ni se adauge nouă (cf. Mt. 6, 33). În antiteză, cerem de la Dumnezeu duhul curăției, care păzește mintea și trupul de păcate, căci păcatul încolțește în minte și abia apoi se exteriorizează prin faptă. Mintea curată, eliberată de patimi și pofte, poate lucra, antrenând și trupul, în căutarea Împărăției lui Dumnezeu. Duhul grijii de multe ne abate de la esențial, ne dispersează atenția, pierzându-ne în amă-nunte fără importanță. Iisus îi dezvăluie Martei, în casa lui Lazăr, că „un singur lucru trebuiește” (Lc. 10, 41). Grija de multe ne risipește și inima și mintea. În schimb, duhul gândului smerit ne adună și ne întoarce în noi înșine. Acesta ne apară de mândrie și de slavă deșartă. „Gândul smerit te face să te gândești mai mult la cele pe care încă nu le știi, pe care încă nu le ai, pe care încă nu le-ai făcut, mai mult decât la cele pe care le-ai făcut, decât la cele pe care le știi și le ai“3. Din smerenie nu poate cădea nimeni, pen-tru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți“ (Iacov, 4, 6; Petru 5, 5). Cerem ajutor pentru îndepărtarea duhului iubirii de stăpânire, duhul care ne scoate din smerenie, care ne face să credem că suntem altfel decât alții și că am fi îndreptățiți să-i stăpânim, dorindu-ne slujiți pentru a nu mai fi asemenea lui Hristos, căci „cel ce va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă“ (Mt. 20, 27). Duhul răbdării biruie supărările, suferințele și nedreptățile. Răbdarea este ultima armă și pute-re a celor învinși, a celor stăpâniți; ea devine astfel virtute. Nu e semnul lașității și nici al disperării, ci este semnul înțelepciunii. Duhul grăirii în deșert este al celor ce nu vor să țină seama de spusele lui Iisus: „Ci cu-vântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ce este nu, nu“ (Mt. 5, 37). Împotriva acestui duh avertizează și Sf. Ap. Pavel, iar pe cei care îl as-cultă îi numește „răzvrătiți, grăitori în deșert și înșelători“ (Tit. 1, 10) și povestitori de „basme“ (II Tim. 4, 4). Este duhul care te îndeamnă să vorbești mult fără a spune nimic. Sfântul Efrem ne îndeamnă să cerem ajutorul duhului dragos-tei, cel care îndelung rabdă, care nu se laudă, nu se trufește, nu caută ale sale, nu pune la socoteală răul, nu se poartă cu necuviință, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, cel ce nu cade niciodată (cf. I Cor. 13, 1-13). După ce solicităm ajutorul divin pentru dobândirea duhurilor bune, care să ne ajute în relațiile interpersonale și să ne povățuiască spre Împărăția Cerurilor, cerem ca Dumnezeu să ne dăruiască să ne vedem greșelile noastre. Vă-zându-ne, adică recunoscându-ne greșelile, asumându-ne faptele și responsabilitatea pen-tru ele, facem un prim-pas spre pocăința care ne face vrednici de iertarea divină: „și ne iartă nouă greșelile noastre“ (Mt. 6, 12). Cerem apoi: să nu osândesc pe fratele meu, să-mi văd greșelile mele, nu ale fratelui meu, să nu spun și eu că „nu sunt ca vameșul acesta“ (Lc. 18, 11), pentru că „Dacă știați ce înseamnă: Milă voiesc […], n-ați fi osândit pe cei nevinovați“ (Mt. 12, 7). „Câte taine ale sufletului omenesc nu cunoș-tea acest Sfânt Efrem din Siria! Și cât de adevă-rat ne pune să ni le dezvăluim și să le analizăm noi înșine! Simțim că ne ajută și ne oferă mijlo-cul de a ne curăți inima, învățându-ne să ne examinăm prin cuvintele cele mai simple, dar și cele mai adânci; cuvinte care sunt în stare să ne înmoaie inimile, să ne cuprindă blând și să ne smerească mințile, și să ne arunce în ge-nunchi într-o supremă prosternare“4, recunos-când că binecuvântat ești în vecii vecilor! Pr. Dan-Constantin Ceredeev, Parohia „Sf. Ierarh Nicolae“ Ciumârna 1 Inochentie și Odesei, Cuvântări la Sfântul și Marele Post, Ed. Anastasia, 1998, p. 99 2 Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 141 3 Idem, p. , 145 4 Idem, p. 154