„Când am venit în Bucovina, mi s-a deschis o altă lume”

Tamara Severniuk (26.07.1940, Staroconstantyniv, reg. Hmel-nițki), absolventă de filologie a Universității Cernăuți în 1966. A lucrat ca ziaristă în presa cernăuțeană. A publicat peste 18 cărți de poezie ucra-ineană autentică și are în spate 42 de ani de creație literară. Este laureată a mai multor premii naționale din Ucraina. În același timp este o re-dutabilă traducătoare din lim-bile rusă, tadjikă, română, germană, italiană, poloneză etc. Poezia ei a fost tradusă în italiană, idiș, română, ar-meană, engleză etc. Versurile sale au fost puse pe note muzicale și răsună extraordinar în stilul unor renumiți artiști din Ucraina, precum Vasyl Zinkevici, Pavlo Dvorski, Lilia Săndulescu, Ivo Bobul, Ivan Derda și alții. Poeta Tamara Severniuk a ajuns la o deplină maturitate artistică și locul ei a fost fixat deja adânc în conștiința cititorilor ucraineni și în istoria literaturii ucrainene contemporane.

 

Tamara Severniuk a tradus în ucraineană poezii de Mihai Eminescu, Veronica Micle, Mihai Beniuc, Ioan Vatamanu, Tudor Arghezi, Ion Cozmei și Arcadie Opaiț. Înaintea Crăciunului din 2006, subsemnatul a avut o lungă discuție cu poeta Tamara Severniuk la sediul Societății de Cultură Românească din Cernăuți, în urma căreia a reieșit următorul interviu. Amintim că dialogul s-a desfășurat în limba ucraineană, a fost lung, valoros și afectiv. Redăm, în traducere românească, doar fragmentar, această întâlnire prietenească și de suflet. – Bună ziua, Tamara Severniuk, suntem deosebit de emoționați că ne-am revăzut aici, după aproape doi ani, cu sprijinul poetului și prietenului nostru comun Arcadie Opaiț. În perioa-da scursă de la ultima noastră întrevedere, la dvs. acasă, am reușit să citesc și să apreciez poeziile dvs. din ultimele patru cărți, dăruite nouă cu autograf, și anume: „Dotyk bescmertnyka” („Atingerea nemuritorului”); „Zblysky” („Străluciri”), volum bilingv ucraineano-englez; „Ceste svitlo” („Lumină curată”); „Inezacem taietsea, i niceho taiț” („Ascundere fără rost ”). Profitând de această întâlnire de suflet, v-aș ruga să dialogăm despre creația dvs. literară, despre cum vedeți / concepeți poezia dvs. de credință, despre traducerile dvs. în ucraineană din poezia română, despre Bucovina și oamenii ei… – Vai de mine, ce multe întrebări îmi puneți! Hai să le luăm metodic și punctual. În primul rând, sunt foarte recunoscătoare domnului Arcadie Opaiț că, prin el, v-am cunoscut personal. La prima noastră întâlnire, la mine acasă, acum doi ani mi-ați adus ziare, reviste, inclusiv cartea dvs. în care ați scris concis despre mine și poezia mea, ca să mă cunoască cititorii români din România. Este vorba de ziarele „Crai nou”, „Clopotul Bu-covinei”, „Verchovyna”, „Vîlne slavo” („Cuvântul liber”) și cartea „Repere culturale și umane”. Toate aceste publicații care conțin articolele dvs. despre mine și unele poezii erau prilejuite de aniversarea a 65 de ani de viață și 40 de ani de carieră/creație literară. Legat de crezul meu poetic, m-am exprimat liric, cu mulți ani în urmă, în aceste câteva versuri: „Totul se schimbă / Numai poetul se opune lumii / Iubirea lui turbată / Nu poate fi omorâtă / Nici de demență / Nici de baionetă…” Vă las vouă, cititorilor, să descifrați / să descifreze ce am vrut să spun. Mesajul acestor versuri poate fi comentat / descifrat în varii modalități. Apoi, într-o altă confesiune lirică, mai târziu, adaug: „A băut ziua obosită / A iernii ultima sorbitură…/ Deja vântul mi-o aruncă / Pri-ma frunză de toamnă mohorâtă // În oraș, îngerii duhului / Zboa-ră pe drumul pustiului / Cerul atinge auzul / Curenții răsună ciudat…// Eu nu mă sperii de lichidul / Nici de ani, nici de gân-duri / Poate tu mi-ai aruncat …/ Prima frunză de toamnă enervat!”. Acum nu pot să spun ceva despre traducerile mele din română, în ucraineană, dacă nu vă explic mai întâi ceva despre Bucovina și oamenii ei. Spun cu toată încrederea mea, deoarece, dacă nu ajungeam să trăiesc și să cunosc bine Bucovina, n-aș fi ajuns să traduc din poeziile românești în ucraineană. Deci, prin Bucovina, am ajuns să cunosc poezia românească. Cu câțiva ani în urmă, într-o sensibilă Mărturisire – Confesiune, printre altele, afirmam că „Destinul meu a devenit pământul buco-vinean. Podolia (ținutul de origine) și Bucovina sunt pentru mine două jumătăți ale aceleași inimi, care au devenit unitare și nedespărțite. Această inimă are o moștenire bogată, cu o cultură înaltă în trecut și cu oamenii care au jucat un rol hotărâtor în destinul meu. În primul rând, este vorba despre o buco-vineancă băștinașă, fostă profesoară de latină la Universitatea din Cernăuți, traducătoare de literatură pentru copii, în ucra-ineană, din germană, poloneză, română, franceză, italiană, Zy-novia Florianivna Peniuk. Ea mi-a făcut cunoștință cu „Lu-ceafărul” irepetabil, adică cu Eminescu, ea mi-a deschis lumea fermecată a ținutului bucovinean, acest pământ de aur, cu un destin atât de fermecat și atât de rău încercat. Când am venit aici, în Bucovina, mi s-a deschis o altă lume. Prin Eminescu, prin Tudor Arghezi, prin Vatamanu și prin Arcadie Opaiț și mulți alții am cunoscut poezia românească adevărată, am aflat de bogăția spirituală a acestui popor. Alături de mine, Vitalii Kolodii se ocupă intens de traducerea liricii românești în ucraineană. „Luceafărul” lui Eminescu tradus de el este cea mai reușită traducere în ucraineană pentru care a și primit premiul la Suceava. În contrapondere, poetul sucevean Ion Cozmei a tradus în mod exemplar pe Taras Șevcenko în română, apărându-i până acum deja trei volume. Eu tare aș dori ca cineva, dintre poeții suceveni sau din România, să traducă, chiar selectiv, din poezia mea în română și să apară o carte bilingvă, în ucraineană și română, cum s-a întâmplat în cazul lui Arcadie Opaiț. În urma conlucrării noastre, profunde și dure, a ieșit cartea sa, „Salonul de reanimare”, ediție bilingvă – în română și ucraineană –, varianta ucraineană datorându-se mie. Aș mai vrea să adaug aici două idei. Cunoscând mai întâi o par-te din poezia românească, m-am gândit și să vizitez România. Așa am fost la Suceava, la Rădăuți, la Eforie Nord, la Mamaia și la Venus. Deci am văzut și Marea Neagră. Aceasta era cu ani în urmă. Acum, probabil, și la dvs. s-au făcut schimbări, cum de altfel, s-au făcut și la noi, bineînțeles, pe plan politic, mai puțin. Din păcate, și la noi și la dvs., oamenii locului nu protejează natura. Aruncă gunoaie peste tot. Dacă nu ocrotești natura, înseamnă că și sufletul tău e murdar. Oamenii au devenit tare lacomi de câștig imediat. Consider că orice reconstrucție, fie materială sau politică, cere un timp. Dacă oamenii nu-și vor păstra valorile, atunci timpul nici atât nu va păstra. Trebuie să fim, vrem nu vrem, mult mai grijulii față de mediul înconjurător. A doua idee. Privitor la conviețuirea pe pământul sacru al Bucovinei a ucrainenilor și românilor și a multor altor etnii: nu constituie o problemă. Există loc pentru fiecare, care e dat de Dumnezeu pe acest pământ. Am trecut și trec adesea prin satele românești din regiunea Cernăuți și am observat o înviorare a identității românilor. Cu ceva ani în urmă, fiecare minoritate se manifesta cu precauție vizavi de identitatea lor. Astăzi se manifestă demn, cu mândrie față de nația lor. Să vă dau doar un singur exemplu. La statuia lui Eminescu, ca și la acea a lui Șevcenko, aproape permanent se pun și se mențin flori. Le depun nu numai românii și ucrainenii, ci și alte etnii, fapt care dove-dește că și acestea din urmă le cunosc operele și le apreciază valoarea lui. Periodic, societățile românești organizează manifestări cultural-artistice. Românii poartă costumele lor naționale, cântă și joacă cântece și dansurile lor tradiționale. Iar de Ziua Națională a României, pe 1 Decembrie, în întreg Cernăuțiul se simte că e sărbătoare. Este nu numai Sărbătoarea României, ci și a noastră, a tuturor locuitorilor orașului, indiferent de naționalitate. [Apoi, Tamara Severniuk deschide un caiet-jurnal și ne citește o poezie inedită, creată acasă, în acea zi, intitulată „My vsi u sviti vypadkovi” („Noi toți în lume suntem ocazionali”). Constat că e și o mare artistă / interpretă. Legat de această poezie, vine și rugămintea de încheiere.] – Împărtășiți-ne câteva gânduri/ păreri, pe scurt, despre creația literară a dvs. și despre poezie și poeți în general. – Cu plăcere. Răspunsul poate fi foarte lung, dar voi rezuma. În „Biblie” se spune că la început era „Cuvântul și cuvântul era Dumnezeu”. Dar, dacă Dumnezeu nu l-ar fi creat pe om, atunci cuvântul ar fi rămas mort. Numai prin mijlocirea omului, cuvântul a căpătat viață. Numai prin cuvânt, omul constituie o punte de legătură cu alți oameni. Deci, cuvântul a devenit un mijloc de comunicare dintre oameni. Nu prin cuvânt, pur și simplu, ci prin îmbinări de cuvinte, cu valoare metaforică. Astfel s-a născut poezia, care a făcut pe oameni mai buni, mai toleranți, mai îngăduitori în relațiile lor cu alți oameni. Așadar, cuvântul și autorii cuvintelor metaforice au ajuns să fie prețuiți, apreciați. Autorilor acestor îmbinări de cuvinte metaforice trebuie să le aducem mulțumiri. Prin mijlocirea poeților, oamenii de ieri și de azi retrăiesc istoria, viața și munca înaintașilor. Prin geniul poeților, prin stilul lor specific, de transfigurare a cuvântului, noi, cititorii sau ascultătorii, simțim că trăim, că suntem oameni. Prin aceste trăiri interioare ne deosebim de alte ființe animalice. Prin arta cuvântului, poetul ne emoționează. Iată rolul și valoarea noastră, a poeților de ieri și de azi. Ca atare, cerem să fim apreciați astăzi, în această epocă grea, de tranziție, de la un stat totalitar la cel democratic. Cât timp vor exista poeții, și omenia din oameni va dăinui. – Stimată Tamara Severniuk, sincere mulțumiri pentru aceste ore de adâncă trăire artistică. În încheiere, vă dorim în continuare putere creativă de excepție spre binele cititorilor, indiferent din ce neam fac parte. Orice artă, chiar și arta cuvântului, este universală. La mulți și buni ani! Prof. VICHENTIE NICOLAICIUC Rădăuți