Printre românii din Irlanda

În primăvara acestui an, la dorința comunității românești din Irlanda, părintele stareț al mănăstirii Putna, arhimandritul Melchisedec Velnic, a făcut un pelerinaj de două săptămâni prin acele locuri încărcate de urmele unui creștinism vechi de două mii de ani. A trebuit să îl însoțesc în această călătorie, alături de podoabele destinate iconos-tasului bisericii comunității românești din Dublin. Așteptând întâlnirea cu ei, românii din Irlanda, inima și mintea îmi erau asaltate de întrebări. Cum or fi? Oare câți sunt? Cum își păstrează ei, acolo, departe, identitatea națională și de credință? Le este greu? Le este ușor? Cum este să fii în afara țării?

 

Ei – folosesc persoana a treia cu greutate, însă o fac pentru a da un caracter obiec-tiv acestei relatări, dincolo de subiectivismul inevitabil – reușesc, poate ca nici un alt popor, să-și păstreze identitatea. Și fac acest lucru cu-minți, smeriți, fără nici o încercare de a ieși în evidență, fără a-și reclama vreun drept. Și, datorită acestei cumințenii înnăscute, românii reușesc minunea, nu atât de a se integra în orice comunitate ar trăi, cât mai ales de a transforma acea comunitate într-o mică Românie. Acesta este, cred, motivul pentru care n-am sim-țit nici o clipă, pe tot parcursul șederii acolo, că sunt departe de țară, sau, îndrăznesc să spun, departe de mine. Româ-nii sunt la fel peste tot. Am mai înțeles un lucru. Românii conștientizează că identitatea lor națională este indisolubil legată de iden-titatea de credință. Noi, „românii de acasă”, poate că nu ne dăm seama pe deplin de acest lucru. Cum ne-am pune această problemă noi, care ne-am născut și trăim în acest climat ortodox, fără a fi puși în fața pericolului vizibil de a-l pierde? Ei, cei de acolo, resimt însă aceasta într-un mod mult mai acut și, de aceea, ei au redescoperit ce înseamnă cu adevărat Bise-rica. Pentru ei, Biserica este nu numai casa lor, a fiecăruia în parte și a comunității în-tregi. Biserica este acel „aca-să”; este locul unde îți revii în sine, unde stai în preajma lui Dumnezeu și a semenilor, unde strigătul Sf. Apostol Petru devine strigătul tău: „Doamne, bine este nouă să fim aici!”. Mulți români au găsit, în această comunitate, sprijin pentru nevoile lor materiale. Dar lucrul cel mai im-portant es-te că au gă-sit sensul duhovni-cesc al vie-ții lor, și-au înnodat viața în Dumne-zeu, au dat un sens dorului ar-zător din inimi, aflându-și liman în comunitatea Bisericii. Sufletul comunității româ-nești din Irlanda este, în mod firesc, parohul bisericii, pă-rintele Călin, care, prin dra-gostea și jertfa lui, încălzește inimile celor ce se sălășluiesc în preajmă. Alături de el și de comunitatea sa, participarea la Sfânta Liturghie mi-a dez-văluit noi înțelesuri și adân-cimi ale acesteia. Am înțeles aici, mai mult decât până acum, că Liturghia dă vitalitate existenței noastre și relației noastre cu Dumnezeu și cu semenii. Euharistia este cea care întărește unitatea comu-nității avându-l în centru pe Dumnezeu. În această călătorie am în-țeles că, după cum zice psal-mistul, pribeag și străin e omul pe pământ, și faptul că Dumnezeu este pretutindeni. Prin bucuria sinceră de pe chipul lor, la vederea sfintelor icoane, creștinii din Irlanda m-au ajutat să-mi dau seama de bogăția spirituală a Bise-ricii noastre strămoșești, de bogăția de înțelesuri ale icoa-nei ce ni se revelează nouă ca o fereastră spre Absolut, fe-reastră ce ne înlesnește în-tâlnirea cu Tatăl nostru Cel din Ceruri, cu Maica Domnului, cu Sfinții. Aceste lucruri și multe al-tele le-am înțeles și le-am trăit cu intensitate, pelerin fiind printre și rugându-mă alături de Românii din Irlanda…