Mircea Motrici și vibrația neuitării noastre

L-am petrecut la Udești pe Mircea Motrici în una din zilele trecute, cum se știe, zi cu o seninătate discretă, adică, altfel zis, cu nori grăbiți ce păreau că se adună pentru a ceda apoi spre a face loc impetuozității razelor solare. Ulița copilăriei sale, desigur, dincolo de fața albă, strălucitoare a drumului de azi, devenise neîncăpătoare pentru numărul impresionant, ori altfel spus, nedefinit, al autoturismelor sosite acolo. N-am să insist în descrierea împrejurării și a mulțimii revărsate spre casa în care cel ce-i fusese altădată oaspete nelipsit, adică statornic, poposea acum pentru ultima oară acolo. Și totuși, în asemenea împrejurări realizezi tangența individului ce-a fost cu lumea reală. Pentru că înaltul și surâzătorul Mircea Motrici, bărbat frumos cu alură de luptător, a iubit mai presus de orice cerul înalt, pământul din împrejurimi, oamenii deschiși și sinceri ca el. Avea și o glumă simpatică referitor la măreția lui demnă de invidie, pe care o folosea deseori cu nedezmințit umor: ,,Nu vă uitați nedumeriți. Eu sunt cel mai mic din satul meu. Să-i vedeți pe ceilalți…” .

 

Avea gânduri frumoase pentru casa de la Udești, unde deschisese ochii pentru a cuprinde realitatea; acolo își dusese și continua să-și vegheze cărțile și foile de scris în fața cărora îi plă-cea de pe acum să întârzie și să creadă în nemurirea spiritului. Poate de aceea a și ales să se întoarcă definitiv de unde plecase. Petrecerea lui pe ultimul drum, pentru care se adunase mulțimea aceea de prieteni, cunoscuți și necunoscuți, venea însă nefiresc de grăbită, motiv pentru care, în ceea ce mă privește, m-am întrebat mereu și continui să mă întreb: de ce trebuia să se întâmple ceea ce s-a întâmplat? Și nu o fac oarecum. Am fost alături aproape două decenii și am călcat împreună, ca reporteri, nenumărate drumuri, între acestea simbolic, aș zice, rămânând drumul Cernăuților. Când mergea într-acolo, Mircea Motrici avea, ca și mine, o stare ciudată. Asta pentru că totul începea și se încheia în vama ucraineană (de la Siret) cu inși neprimitori, suspicioși adică, și continua cu străzile orașului de neuitat și drumurile de dincolo de el, unde sufletul încerca să se liniștească, adică să se lase cotropit de acele stări singulare, dominate desigur de liantul special pe care îl încercam. Au fost nu puține întâmplări senine, de neuitat din acel spațiu, adică de la cernăuți și nu numai, de la Boian, Herța, Carapciu, Cernauca sau de cine știe unde. Nu de puține ori întoarcerea noastră se pierdea, mai degrabă se perpelea în așteptările prelungite din Vama Porubnoe, ceea ce-l determina deseori pe Mircea Motrici să fiarbă de neputință și uimire. Ca și mine, desigur. Numai că nimic nu se putea face. Unele din acele stări aberante aveau să facă subiectul relatărilor din cartea „Bucovina care ne doare”, ceea ce explică suspiciunea paznicilor neiertători de la poarta de intrare în Ucraina. (Mă văd nevoit să adaug: mă mai desparte o mică distanță în timp până ce voi epuiza cei cinci ani de interdicție, pe care a trebuit să-i suport pentru textele mele inspirate de cele văzute și trăite acolo. și continui să mă întreb dacă mă voi întoarce la Cernăuți sau la Boian sau la Herța. Mai ales că cel de al treilea și ultimul volum din „Bucovina care ne doare” a apărut de curând). De acum înainte însă vocea aceea gravă, dar nu distantă, care se auzea de la Suceava ori Putna, de la Vatra Dornei sau Fălticeni și în care se simțea mireasma senină, respectuoasă a sufletului lui Mircea Motrici, nu se va mai auzi. De aceea îmi permit să cred că dintre toate rămâne un punct de reper un spațiu pustiit de singurătate ce nu poate fi atins decât de vibrația neuitării noastre.