Sărbătoarea Sf. Împărați Constantin și Elena

Sfântul Constantin a fost fiul lui Constantin Clor și al cinstitei Elena. Și era pe vremea când crudul împărat Dioclețian își luase ajutor la cârmuirea întinsei împărății a romanilor, așa încât partea de răsărit a împărăției o cârmuia însuși împăratul Dioclețian, având ca ajutor pe ginerele său Galeriu. Partea de apus avea ca împărat pe Maximian Hercule, însoțit de fiul său, Maxențiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatăl Sfântului Constantin și soțul Sfintei Elena. Dar, pe când, în toate părțile împărăției, creștinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ținuturile sale, Constantin, nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiți dintre cetățeni, îi folosea pe creștini la cârmuirea treburilor împărăției. După moartea împăratului Constantin, în locul lui a venit fiul său, marele Constantin, iar la Roma, în locul lui Hercule, a venit fiul său, Maxențiu. După puțin timp, Maxențiu a pornit război împotriva lui Constantin.

 

Plecând în întâmpinarea dușmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu, înainte de a începe lupta, știind că oastea lui este mai slabă decât oastea lui Maxențiu. Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer o Cruce luminoasă, pe care scria, cu slove alcătuite din stele: “Prin acest semn vei învinge!”. Iar în noaptea ce a urmat, tot el a văzut, în vis, pe Însuși Domnul Iisus Hristos apropiindu-se de el și îndemnându-l să-și facă steag ostășesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci punându-l pe arme, a mers la Roma și l-a biruit pe Maxențiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312, și așa Constantin a eliberat pe cetățenii Romei de tirania lui Maxențiu. Încredințat că în biruința lui a fost ajutat de Dumnezeul creștinilor, fericitul Constantin, împăratul Romei, a dat, în anul 313, prin “Edictul de la Milano”, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creștinilor și a dat libertate credinței în împărăția romanilor. Mai târziu, Sfântul Constantin și-a mutat capitala împărăției de la Roma la Bizanț. A împodobit-o cu tot felul de palate, ca pe o adevărată nouă Romă creștină, numită apoi Constantino-pol, după numele său. Ca împărat al creștinilor, Constantin a arătat multă râvnă și pentru unitatea credinței creștine. Aceasta s-a văzut pe vremea ereziei lui Arie. Arie învăța că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om și coborât în lume, cum socotește dreapta credință. Hristos, pentru el, era numai o creatură trimisă să izbăvească omenirea. Era mare tulburare în Biserică. Înțelegând că numai prin unitatea credinței Biserica era un mare sprijin pentru unita-tea împărăției, marele Constantin a hotărât ținerea Sinodului de la Niceea, la care el însuși a fost de față. Aici, episcopii din toată lumea creștină au osândit rătăcirea lui Arie și au mărturisit dreapta credință, alcătuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, îl rostim și noi la orice Sfântă Liturghie. Sfântul Constantin a fost ajutat și de evlavia și râvna mamei sale, pe care împăratul a trimis-o la Ierusalim pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Și, descoperind locul Golgotei, al Sfântului Mormânt și lemnul Sfintei Cruci, împărăteasa a zidit Biserica Sfântului Mormânt, biserica din Betleem, pe cea din Nazaret și alte sfinte locașuri. Multe alte fapte de folos credinței lui Hristos au săvârșit marele Constantin și maica sa Ele-na, pentru care s-au învrednicit a se numi “Sfinții cei întocmai cu Apostolii, împărați”. MARIANA DANILIUC și FLORINA RUSU, membre A.S.C.O.R., filiala Suceava