Din ce în ce mai puțini…

“Lupta poporului”, fondată în 1946, apoi “Făclia Sucevei”, apoi ”Zori noi” sunt publicațiile care, prin corpul redacțional, organizare și structuri, și-au “vărsat”, bună sau contestabilă, vechimea în publicația pe care o țineți acum în mână. Sute de (mai mult sau mai puțin) ziariști, mii de corespondenți, sute de mii de cititori au ținut în viață o publicație, indiferent cum s-a numit, care clama veninul efemer dar necruțător al politrucului (animal existent și activ, și astăzi), dar care găzduia și sinceritatea pură și plăpândă a aspirantului la scris din acea lume neagră. Debutanți, ziariști sau scriitori consacrați au creat, în toți acești peste 60 de ani, partea perenă a publicației, cea pe care ne-am străduit să o continuăm după 1989. Mircea Motrici a fost unul dintre acei aspiranți la onoarea scrisului.

 

Stângaci la început, el și-a câștigat repede și consistent statutul de colaborator al ziarului. Perseverent și ambițios, și-a ales reportajul dintre “speciile” genului și, dacă nu i-ar fi plăcut mult meseria sa de la Aeroport, probabil că și-ar fi găsit locul între noi. Moartea altui prieten al ziarului, poetul George Damian, l-a desprins însă definitiv de locul zborului de la Salcea și l-a consacrat jurnalisticii, el devenind corespondentul Sucevei pentru postul național de radio, în locul celui ce-l păstorise până la moarte. Ca jurnalist, Mircea Motrici rămâne în istoria contemporană a acestei bucăți de pământ românesc ca una dintre cele câteva personalități care au apărat Bucovina de indiferența și excesele unora, ca și de obrăznicia altora, încercând să mențină, în “diversitatea” nerușinată creată de ocupant, conștiința întregului. O luptă grea, cu schimbătoare victorii… I-am găzduit numeroasele reportaje “de dincolo”, echilibrate, dar pline de o mânie bine strunită, ca și caldele cuvinte despre sufletul românesc viețuitor acolo. I-am găzduit, deopotrivă, frânturi din scrierile cărora li s-a consacrat în ultimii ani: cele legate de Biserică și de iluștrii ei slujitori. Dacă poate omenește a greșit, Mircea Motrici și-a răscumpărat bună parte din greșeli prin combativitatea cu care s-a angajat în apărarea spiritualității reprezentate, proteguite și păstrate de Biserica Ortodoxă Română. Moartea l-a răpit din chiar grădina în care se retrăsese pentru a-și scrie cărțile despre mitropoliți, despre alți arhierei, despre arhimandriți sau preoți de mir. Greu găsi-se-va continuator pentru această necesară – și pentru el plăcută – corvoadă! Ne despărțim de un coleg și de un credincios prieten. Ecoul vocii sale ferme, dar calde, de protopsalt, va stărui, prin noi, în continuare, în redacție. Nu-i vom uita forța palmei repezite urieșește și amical în umăr, salutul său de bucovinean sănătos. Nu-i vom uita râsul împrăștiind devălmașă onestitate. Iar ziarul îi va păstra, neșters și pentru câtă vecie este posibilă, numele între coloanele sale. Mircea Motrici și-a câștigat pe merit aceste cuvinte. Din ce în ce mai puțini dintre noi ne străduim să lăsăm după noi o amintire comparabilă cu a sa…