Filipii de toamnă

Întregul sistem de datini, credințe, obiceiuri și tradiții mitice ale românilor scoate în evidență elemente și fapte mirifice, care pulsează făpturi mitice de certă origine agrară, pastorală, apicolă, de medicină empirică, unele având valențe benefice, altele, malefice. Lupul, ca animal real și mitologic, a persistat în cultura populară carpatică încă din cele mai vechi timpuri. Mai apoi, romanii au adus cu ei și i-au suprapus cultul imperial al lupului, ce ținea de întemeierea Romei și a statului roman. În Dacia a pătruns și s-a răspândit colegiul preoților luperci, care s-ar putea numi lupercii daci. La un moment dat, pe teritoriul Daciei, au început să se sărbătorească și lupercaliile, după tipicul roman. Dar, în acest teritoriu rebel și plin de insomnii istorice, lupercaliile s-au contopit cu manifestările locale, autohtone ale Filipilor, care erau cu mult mai de dinaintea lupercaliilor (sărbători închinate lupului).

 

Totuși, această infuzie a cultului roman al lupului a întărit și resemnificat unele aspecte ale cultului dacic al acestui animal, care, combătut de cultul paleocreștin, a căpătat în cele din urmă un caracter anticreștin, cult ră-mas totuși în seama și sub patronajul sărbătorii populare a Filipilor, zile dedicate lupilor. Pe teritoriul carpatic, lupul a fost considerat un animal totemic, chiar un simbol (vezi stindardul dacic), părul de lup era folosit în medicina popu-lară, dinții săi fiind întrebuințați drept brelocuri sau talismane, iar numele de Lup era dat unor copii bolnavi, în credința că se vor vindeca. Pentru cultura populară tradițională bucovineană, Filipii erau de două feluri: Filipii de iarnă și Filipii de toamnă, primii fiind celebrați la sfârșitul lui ianuarie. Filipii de toamnă erau, în concepția locuitorilor de la sate, în special în zonele pastorale, niște ființe fan-tastice distrugătoare, un fel de divinități lycomorfe, fiind celebrați în trecut pe la mij-locul lunii noiembrie (între 14-18 noiembrie), când, de fapt, începea și sezonul de împerechere a lupilor. Aceste făpturi stranii erau niște patroni ai lupilor, ajutându-i să se înmulțească și să fie feriți de primejdii. La fel ca și lupii, Filipii umblau în haite (cete) de 3-7 indivizi. Omul societății tradiționale încerca să prevină furia lupilor prin diverse practici săvârșite în zilele Filipilor, când fe-meile se fereau să se pieptene; „cel ce umbla cu pieptenele în ziua lui Filip va fi mâncat de lup”. Tot în aceste zile, fe-meile nu aveau voie să coase, să țese, să împletească, căci „înțepau bubatul”, adică favoriza răspândirea vărsa-tului. Tot femeile erau acelea care, de Filipi, nu aveau voie să râșnească grăunțe, și nici să prelucreze ceva de origine ovină, nu dădeau gunoiul și nici cenușa afară din casă, de teamă să nu se înmulțească lupii. Se făcea lipirea sim-bolică a ochilor lupilor, prin astuparea cu lut a tuturor gă-urilor și fisurilor din vatra casei, ceremonial în timpul căruia se repeta: „după cum toate acestea se astupă, tot astfel să se astupe și ochii lupilor, ca să nu-mi vadă oile mele”. Și sărbătoarea Filipilor nu este altceva decât veșmântul tainic al mitului, care revine periodic, este un arc aruncat peste modurile timpului, dând trecutului mereu prezență.