Focurile de Sâmedru

În mitologia românească, focul era însușit prin prisma mai multor aspecte, credințele despre foc scoțând în evidență și câteva relicve și reminiscențe ale cultului solar. Pentru carpaticii noștri, focul era o putere sacră și o făptură mitică, cu proprietăți regeneratoare. Focul era ceresc și pământesc. Între aceste două ipostaze era o entitate divină, atât cu efect binefăcător, cât și distructiv. De cele mai multe ori focul era folosit în practicile magice și drept simbol al sacrificiului în cadrul ierarhiei divine. În rândul focurilor cu caracter sacru intrau și focurile de Sâmedru. Focurile de Sâmedru erau niște ceremoniale nocturne dedicate înnoirii timpului calendaristic, ceremoniale ce aveau loc în noaptea dinspre Sâmedru (25/26 octombrie). Cândva, în Bucovina, mai ales în zona montană, tinerii adunau în preajma zilei de 26 octombrie (Sâmedru) vreascuri din care clădeau un rug, în mijlocul căruia înfigeau un brad verde ce simboliza o divinitate adorată în ipostază fitomorfă, care acum era sacrificată prin tăierea din pădure și reînvia prin incinerarea pe rug. De fapt, era un ceremonial de regenerare a timpului îmbătrânit acum, către sfârșitul anului.

 

În dimineața zilei, tinerii cutreierau satele, invitând mulțimea la ceremonialul nocturn, prin chemarea: „Hai la focul lui Sâmedru!”. După adunarea sătenilor sus pe înălțime, unde era ridicat rugul funerar, la un moment dat unul dintre bătrânii satului alegea nouă tineri care erau desemnați să aprindă focul prin frecarea a două lemne uscate sau cu amnarul. După aprinderea focului, cei nouă tineri jucau în jurul rugului aprins, aspectul fiind amplificat de către toți tinerii participanți la acest ceremonial. Tinerii și tinerele care doreau să se căsătorească în câșlegile viitoare, trebuiau să sară prin foc de trei ori. Copiii întrețineau focul cu fel de fel de resturi lemnoase, dar cel mai spectaculos și așteptat moment al acestui ceremonial era atunci când din deal se dădeau la vale roțile înfășurate cu paie și îmbibate cu păcură. Roțile lăsau în urma lor scântei, iar tinerii alergau după ele strigând: „Păzea că vine roata de foc /Cu belșug și cu noroc /Păzea că vine soarele /Și vă arde picioarele /Păzea , păzea, păzea!”. Acest ceremonial implica mai multe aspecte: în primul rând, unul legat de cultul soarelui, în al doilea rând, cel al morții și învierii divinității adorate, prin tăierea și aprinderea bradului verde, precum și al invocării fertilității pământului și fecundi-tății animalelor, când focul era invocat ca element regenerator, fertilizator și fecundativ. Cei care săreau peste foc aveau voie să ia câțiva cărbuni aprinși pe care-i aruncau apoi prin grădinile și livezile cu pomi roditori. Cel de al doilea aspect pe care-l implica Sâmedrul era cel le-gat de cultul morților. Amintirea moșilor, ca semizei din mito-logia carpatică precreștină, era percepută prin transfigurarea lor festivă în cadrul ceremonialului focului, când, în jurul rugului, bătrânii dădeau de pomană celor prezenți: colăcei, fructe etc. Aceste focuri aveau acum, către sfârșitul anului, și un rol apotropaic, de apărare, el ținea la distanță vrăjitoarele și alte forțe malefice, distructive ale naturii, care-și manifestau prezența în mediile pastorale, la începutul sezonului pastoral fertil, prin focul purificator, oilor asigurându-li-se o perioadă de gestație bună, fără de probleme deosebite. Oricum, acum era un timp mitic, unul sacru sau un timp consacrat.