Am suspinat trist, cu subînțeles…

M-am lamentat ani la rând că am iubit fără folos un bărbat care nu m-a vrut și nu m-a meritat. Am tot povestit – în stânga și-n dreapta, în e-mai-luri pe care le-am scris cu tastatura băltind în lacrimi, în misive pe care i le-am scris chiar lui cu cerneală violetă și-n cărți pe care, din dragoste, le-am tipărit doar pentru el – cum am dat totul și-am primit nimic. Cum am așteptat cu toate speranțele înflorite să mă ia, să mă semene, să mă culeagă, cum neiubirea lui mi-a ofilit frunzele visului. Cum mi-a promis mincinos marea și luna și toate nisipurile țărmurilor, dar nu mi-a dăruit, până la urmă, nici un cotlon de lume, de viață, de casă, nici un inel, nici o floare, nici un mărțișor.

 

L-am condamnat. Din patimă. L-am blestemat. Din dragoste. L-am urât. Din deznădejde. Și, de câte ori a venit vorba despre cei care, în dragoste, știu doar să ceară, fără să aibă decența și noblețea de a oferi la rându-le, am suspinat trist, cu subînțeles, convinsă că m-am vlăguit în dăruiri ce nu mi-au folosit la nimic. Dar am uitat mereu să recunosc că, iubindu-l și încercând să-l păstrez lângă mine, am fost obligată salvator să fiu vie, agilă, deșteaptă, frumoasă. Că, așteptându-l pe el, am cunoscut cele mai tandre fremătări ale inimii. Am umplut pagini cu cârlionți superbi de cuvinte, am transformat în lumină suavă veghea iubirii neîmplinite. Și-atunci când, totuși, el a venit, memorabil, năpraznic, neliniștit, spărgându-mi în țăndări toate ezitările, am ars sub fulgerul îmbrățișării dorite, primite. Acum, când nu mai dăruiesc și nu mai cer, când nu-i mai știu recompune nici chipul, nici numele, aș da orice să pot iar să mă mistui într-o mare iubire, fără liman și speranță. Acum, când sunt atât de singură, încât aud lumina plecând și venind, tânjesc după anii în care așteptam cu îndârjire, știind că am pe cine și de ce să aștept. Și abia a-cum, din amorțita mea întris-tare, pricep că doar o mare iubire, chiar și fără noimă, îți poate salva de la nimicnicie drumul prin zile și nopți, prin anotimpuri și ere, prin vârste și nedesăvârșiri. Pe scurt, Alice Năstase (redactor șef), pagina 2, revista Tango (chiar numărul pe aprilie curent) – revista femeilor care știu să șe miște, cum zice chiar pă frun-cea ei cea mai mișto, mai high style & mai glamour publicțiune glossy dupe la noi. Ș-atunci, mujer bonita, linda, hermosa, bella, querida, pulchra guapa…, ce mai șăzi. La treabă, dugleșulee! Vita nostra brevis est! Și, vaai, atât de vermelnică și repede pieritoare frumusețea, Aaa! > Danda maaare, feri Doamnee, Băsescu a drincuit & pilit la vin: pericol de siguranța națională, ăăă! Mănați măi! Unu: omul era în timpul liber. Doi la lăbutză: fieștecare corp cu legile lui… som(n)atice și alcoolemia nu e la fel peste tot (în multe țări vestice se și permite un anume barem); trei, Băse e președintele țărișoarei mioritice (și bine face), obicei vechi, și nu se măsoară cu aceleași fel dă unități. Străbuneii latini spuneau: Quod licet Iovis, non licet bovis. Ce i se permite lui Zeus, nu i se permite și unui plăvan! Și tot ei: In vino veritas… Iar Hristos, care îndrăgea și el vinul (v. și bibliografiile opulente de specialitate), n-ar mai fi făcut ce-a făcut, la nunta din poveste, când a convertit Haș doi O-ul în vinutz sadea. Căpitane, barosane – hai NOROC! Coteii latră, marinerul duios trecea, în zorii plumburii ai zilei victorioase în stele, cu albăstrucul de Wolkswagen. Și… șiii… a sărbători prompt pe niște învingători (iară nu pe un guraliv păstor de Giorgică Beeecali, pe-aproapelea aflător) îmi (a)pare mai mult decât o chestiune de honoare (civică) și simț bun (creștin). Noroc, încă o dată, hombres buenos și… ipocriți iubiți! (D.B., când soft, când chard pilangiu)