China lui Grigore Ilisei și a lumii noastre

În iunie 2002, un grup de scriitori chinezi, între care și excelentul românist Ding Chao, însoțit de Grigore Ilisei și de regretatul Ioan Flora, ne vizita Bucovina. Ziarul „Crai nou” a consemnat evenimentul, iar evocarea lui nu este legată doar de faptul că recentul volum al lui Grigore Ilisei Repede privire asupra miracolului chinez (dintr-un jurnal de călătorie), Princeps Edit, Iași, 2004, fructifică impresiile din călătoria de răspuns a unor oameni de condei din România și Republica Moldova, ci și de prezența în paginile cărții a lui Ding Chao și odată cu el a interesului pentru limba română în China. Acesta reprezintă însă doar una dintre zonele captivante ale lecturii, subordonată, de asemenea, răspunsurilor găsite de autor la întrebările despre China și chinezi.

 

China, cu simbolurile ei, este în primul rând pentru Grigore Ilisei un vis, o aș-teptare – „O călătorie în China e o ispită de o viață pentru un pământean”, „printre spină-rile îmbolboșate de munți a-pare Zidul. Se târăște ase-menea unei reptile. E cenușiu și sumbru. Prinzi o bucată, apoi îți alunecă șerpește din ochii țintiți vânătorește ca asupra unei prăzi. E visul ce ți-a colindat viața, an după an, dorința înăbușită, dar nu ucisă, de a vedea vreodată minunea.(s.n.) Zidul, Marele Zid…”; zărind „priveliștea măreață” a Fluviului Galben, „am exclamat: «Iată!!», măr-turisindu-ne entuziast bucuria unei întâlniri mult râvnite de multă vreme (s.n) –, China însăși revelându-i-se, nu o da-tă, ca expresia unui vis: „Baima Si (Templul Calului alb) este plăsmuirea unui vis împărătesc. Nu unul deșart. Împăratul Han Ming Di a văzut în vis…”; „Chinezii, se vede, au fost bântuiți de fantoma paradisului și dornici să-l a-ducă pe pământ (…) Au lăsat imaginația să zboare și au dat întrupare visurilor”. China lui Grigore Ilisei este apoi, prin gigantism, o realitate de care nu poți să nu ții seama, ge-neratoare de curiozitate ome-nească, de interes firesc și chiar obligatoriu pentru cei-lalți locuitori ai planetei: „pentru că aici, în Extremul O-rient, ai sentimentul că se află una din fețele lumii ce trebuie văzută de vrei să cunoști pla-neta în întregul ei atât de greu de cuprins într-o privire”; „Numărul mare, record, al populației impresionează, contrariază poate, dă unora frisoane, dar mai ales atrage atenția asupra Chinei și chi-nezilor.” Călătorul, ziarist și scriitor de recunoscută cali-tate, privește China profe-sionist, vede și se documen-tează minuțios asupra a ceea ce a văzut, oferă cititorului informații la zi, dar luciditatea nu-i afectează bucuria, orgo-liul, uluirea, încântarea, poe-tul este deseori în elementul lui, iar pana îi caligrafiază inspirat veritabile poeme dedicate artelor scrisului, luptei, muzicii vechi. În tușul unei calde simpatii este muiată și pensula cu care Grigore Ilisei îi zugrăvește pe chinezi, ad-mirați pentru inteligența și puterea cu care se adaptează dimensiunilor năucitoare în care sfârșitul de mileniu le-a croit metropolele (memorabi-le, paginile despre Shanghai), pentru cuviință, surprinzători și apropiați prin plăcerea fla-nării, flecărelii, prin impresia de mulțime „gureșă, nu țipă-toare, ci dulce-ciripitoare”. O altă caracteristică generatoare de stimă este atracția pentru teritoriile inaccesibile, în rân-dul cărora autorul așază și stu-diul limbii române, dată fiind deosebirea ei uriașă de limba chineză. Numai într-un fel, spune Grigore Ilisei, teme-ritatea româniștilor din Bei-jing pare a nu se compara în materie de riscuri cu al ex-ploratorului atras de ținuturile polare sau de crestele Hima-laiei: prețul rămâne la fel de mare, cântărit în posibilitatea pierderii vieții sufletului, a ratării. Dar, cu „tenacitatea, ce este definitorie seminției lor” și cu „pasiunea pentru o lume ce-și relevă ineditul, oameni ca Chao Ding au evitat eșecul și au aureolat cu reușită misiu-nea lor novatoare”. Speranța pentru cei tineri care le-au ur-mat pilda, scrie Grigore Ilisei, este ca în perspectiva glo-balizării tot mai evidente, Ro-mânia și China să-și dezvolte tot mai puternic relațiile și să aibă nevoie de sinologii noștri și de româniștii ei. „Chinezii, răspunde Grigore Ilisei în final la una din cele două între-bări care au „scris” cartea, „au toate darurile omenești po-sibile”. Le folosesc înțelept, cu o cumpătare care sporește caratele umane ale ceasului rar al „descărcărilor sufletești și al ieșirii la lumină a adâncu-rilor omului”. Ei alcătuiesc un „popor cu destin”. Cât despre răspunsul la cealaltă între-bare, despre China, se desco-peră, se compune treptat, cul-minând îndemnul de a lua a-minte la experimentul ei unic, „prin care două sisteme di-ferite, contrarii până de cu-rând, socialist și capitalist, sunt puse să lucreze îm-preună” și cu priveliștea sim-bolică a „întinderilor crus-toase din piatră cenușie, ce se vălureau sub noi imediat ce avionul cu care mă întorceam acasă lua înălțime. Erau mun-ții din nord, cu crestele ple-șuve, crestate și lucioase ca o spinare de broască țestoasă. Sub învelișul lor stâncos îmi imaginam China ascultând vuietul lumii, hrănindu-se cât e nevoie din el, protejându-și identitatea, toposul fără pe-reche, al ei și numai al ei. O trecere neștirbită în miez prin veacuri și milenii către alte ninsori ale timpului. Un drum al eternității.” Așa cum creștinul trebuie să vadă Ierusalimul, așa locui-torul planetei secolului XXI trebuie să încerce să vadă Chi-na, mărturisește în încheiere, vrăjit, Grigore Ilisei, vrăjin-du-și cititorul. Care îi închide cartea cu un sentiment nede-finit, dar stăruitor: pe neaștep-tate, China a intrat în viața sa.