Un simbol de cultură românească: Dragomirna

Dinspre pădure, vântul își poartă molcom undele printre acele brazilor. Câte o frunză uscată de fag, ră-masă ca mesager în imensitatea codrului, își alătură glasul metalic în marea simfonie a naturii. În umbra acestor codri s-a retras acum patru secole mitropolitul cărturar moldovean Anastasie Crimca pentru a se feri de ura boierilor care nu uitaseră că, pe treptele cele mai înalte ale cetății Sucevei, el îl întâmpinase pe Mihai Vodă cel Viteaz, recunoscându-l ca domn al tuturor românilor.

 

Sintetizând cunoștințele de pic-tură și arhitectură dobândite în călătoria sa prin Austria, ca însoțitor al lui Petru Șchiopu, Crimca a zidit acest monument, care mai târziu avea să constituie obiect de cercetare pentru istoriografia românească. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Xenopol și Nicolae Iorga au venit adeseori aici, ultimul lăsându-ne o descriere din cele mai frumoase: „Înaltă cum nu se mai ridicase alta până atunci; contraforturi lucrate cu grijă, brâu săpat, cu înfățișarea unei funii împletite, încingând toată zidirea, alte colace de piatră sculptate în ace-lași chip, urcându-se până la vârful bolților gotice, cadre de formă nouă în jurul ferestrelor, trandafirași, ca-pete de piatră. Funiile împletite mai păstrează vechea lor zugrăveală cu roșu, albastru și aur…” Caligrafii și pictorii miniaturiști ai vremii și-au găsit la Dragomirna o vatră de creație proprie, ei reușind să creeze opere noi, ce s-au impus prin forma lor artistică deosebită, unele din ele aflându-se și în prezent la Biblioteca Națională din Viena. Tot aici, s-a născut în pictura româ-nească ideea autoportretului, unul dintre acestea aparținând ctitorului mănăstirii. Apariția Cazaniei lui Varlaam în limba română a constituit un prilej de intensificare și înnoire a activi-tății caligrafilor și miniaturiștilor de aici, care au procedat la transcrierea ei, introducând în picturile minia-turale elemente laice și înlocuind unele cuvinte din conținut, cu altele similare, luate din limba vorbită de localnici. Paralel cu aceste activități, aici s-a concentrat și un grup de meșteri țesători care au cusut covoare cu fire de aur și argint, puținele rămase păstrându-și și astăzi prospețimea. Dându-și seama de valorile create și pentru a le proteja, Petru Bar-novski îi construiește ziduri ca de cetate, cu 5 turnuri de pază și uși ma-sive, deasupra cărora așază stema Moldovei. Cu toate măsurile luate, Dragomirna va constitui obiectul deselor agresiuni tătare, dar în special cea a lui Timuș Hmelnițki, de-spre care autorul „Cronicei Româ-niei” afirma: „Timuș, întâi asupra Dragomirnei cu puști au mers, și-au bătut-o… I s-au închinat toate odoa-rele și veșmintele… și nu ca creștini, ci mai rău, ca păgâni s-au purtat…”. Domnii moldoveni ce au urmat, dar în special Vasile Lupu, au depus mari eforturi pentru a readuce la Dragomirna podoabele, dar mai ales cărțile caligrafiate și pictate aici, pentru a conferi mănăstirii locul ce și l-a creat în cultura românească. Acum, peste patru secole, Drago-mirna se află în restaurare, refuzân-du-i-se adausurile inutile care îi al-terau stilul și măreția. Ea strălucește prin culoarea sa albă, imaculată, prin contraforturi și turnuri de pază, transportându-ne pentru o clipă în rândul caligrafilor, miniaturiștilor sau țesătorilor care și-au lăsat în opere o parte din viața lor. UNESCO se îmbogățește cu încă o bijuterie. Culorile funiilor împletite despre care vorbea Nicolae Iorga nu se mai păstrează, dar pădurea, apusul de soare ni le aduc în memorie. Dan-gătul de clopot se aude ca și altădată. Glasul lui reamintește miilor de vizi-tatori despre cultura de la Dragomir-na, care s-a așternut în piatră, pe hâr-tie, pânză, în lemn sau ceară, lăsând generațiilor următoare încă un crâm-pei din istoria și dragostea pentru frumos a locuitorilor acestor plaiuri și a înaintașilor lor, despre talentul și măiestria lor. VICTOR HOSTIUC