Educatorul român – între sublim și ridicol (I)

Îmi amintesc de începutul lunii octombrie ce ne-a învăluit zilnic cu plapume groase de nori cenușii, împinși către privire de vânturi reci amestecate cu așchii de ploaie și țipete de păsări. Rare au fost aparițiile soarelui, iar speranțele legate de îmbunătățirea vremii, abia înfiripate de vederea unui petic limpede de cer, dispăreau rapid, împrăștiate de rafale reci. Într-o asemenea atmosferă posomorâtă, însoțită de nesiguranța dată de starea conflictuală dintre sindicatele din învățământ și guvernanți, de amânările, reluările, persiflările reciproce, de promisiunile imposibil de pus în aplicare, de toată agitația și vorbăria fără rost care se revărsau din toată media scrisă și vorbită a debutat noul an școlar. Au fost zile urâte, din toate punctele de vedere.

 

Singurii care făceau haz atunci erau elevii, cei care apucaseră să vadă demonstrația de agilitate fizică și ingeniozitate cu care ministrul de atunci al învățământului, cel care făcuse de toate, mai puțin ordine în propriul departa-ment, le-a arătat cum și pe unde se poate fugi de la școală. Cadrele didactice, posomorâte asemenea vremii, își puneau atunci speranța unei situații mai bune în campania electorală ce stătea să înceapă sub atât de optimistul slogan ,,Să trăiți bine!”. Și a fost un nou an școlar; slujitorii catedrei s-au înhămat la muncă și străzile s-au animat iar: spre și dinspre acestea s-au adunat și desfăcut zilnic evantaie de copii și adulți. Ca de fiecare dată, acest nou an școlar a avut semnificații particulare pentru toți cei implicați, direct sau indirect, în activitatea școlară: pentru boboci – un prag nou pe calea devenirii per-sonale; pentru ceilalți – bucuria revederii colegilor și regretul după o vacanță întotdeauna prea scurtă. Pentru părinți – spe-ranță, pentru bunici – mândrie, pentru toată lumea încrederea că, până ce copiii de azi vor ajunge mari, viața noastră ar putea cunoaște un făgaș mai bun. Dar pentru slujitorii școlii, de la cei în mâinile cărora tremură întâia dată mânuța preșcolarului până la cei care, în amfiteatre, modelează minți și caractere, ce-o fi însemnat anul școlar recent încheiat? Ce-or fi așteptat acești Sisifi moderni de la cei ce, trecător dar cu efecte uriașe în timp, conduc destinele educației românești? Și, mai ales, în ce măsură așteptările s-au materializat? Se știe că progresul general al oricărei națiuni moderne este direct proporțional cu valoarea capitalului uman și intelectual de care dispune într-o proporție cel puțin concurentă cu cea a celorlalte forme de capital-fizic și financiar îndeosebi. Or, nivelul și calitatea acestui capital sunt consacrate de sistemul educațional care trebuie să fie într-adevăr o prioritate națională și nu doar element de discurs electoral prins între foile unui dosar peste care se așterne praful mandatelor de guvernanți. A investi as-tăzi în educație înseamnă a investi în dezvoltare, în evoluția permanent ascendentă a societății, în construirea unui viitor mai sigur pentru generațiile care vin. A investi astăzi în școală și-n oamenii ei este echivalent cu asigurarea unei temelii statornice pentru o suprastructură temeinică, rezistentă la trepidațiile unei lumi aflate într-o tot mai rapidă schimbare. Din nefericire, constatăm o tot mai vădită marginalizare a corpului didactic românesc, care, cu vicleană subtilitate, este îndemnat să-și amintească de apostolii neamului românesc pe care clasicii literaturii române i-au ridicat pe piedestalul nemuririi, imaginea lor devenind emblematică: figuri trans-cendente, prelungi și dovedind o hrană pe sponci, personaje care studiază la lumina palidă a lumânărilor fumegânde, oameni care trudesc întru descifrarea tainelor lumii, care scriu, devorați de pasiuni nestăvilite, de dragostea imensă pentru sufletele pe care le modelează, suflete care, de cele mai multe ori, sunt la fel de suferinde ca și cele ale dascălilor lor din pricina sărăciei și neputinței. Sunt dascălii aceștia adevărați eroi de roman pe care se pare că autoritățile vor să-i transleze în timp; hrăniți rațional și îmbrăcați de la ,,second-hand”, dar  oameni cu principii ferme, oameni drepți și imparțiali care apreciază pe ceilalți după valoare și sârguință, oameni care își ignoră condiția materială, rămânând fideli misiunii pe care conștient și-au asumat-o. Suntem onorați de consi-derația care ni se arată dar credem că a fi dascăl în mileniul III ar trebui să însemne mult mai mult. Prof. OLTEA PRELUCĂ Suceava