Tapiseria

Zilele trecute am dus în brațe, de la mașină la Librăria din Suceava a Uniunii Scriitorilor din Suceava, o tapiserie de Ioana Nistor. Când am desfășurat-o înăuntru, am avut câteva momente un sentiment de neputință: țesătura de lână aspră se răsucea vie, nu înțelegeam de unde să o apuc pentru a-i găsi începutul, imaginea avea ceva de pictură pe sticlă spartă, chipul lui Eminescu, prea aproape, nu se închega, se ascundea. De-abia după ce am descoperit semnătura artistei, am aflat și punctele cardinale ale lucrării și am putut să o punem pe perete. Și doar acolo fiind, și numai privită de departe apele s-au ales și am putut să o vedem în voie.

 

Mi-am amintit-o atunci pe Ioana Nistor povestindu-mi, despre truda la broderia pe cortina Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, șuvoaie de catifea albăstrie curgând din cameră în cameră, spre balcon și izbindu-se de ușă și de tavan, de nestăpânit și până la urmă stăpânite totuși, ordonate de chipul Luceafărului răsărind din mare. Portretul însuși reprezintă în munca unui artist o probă grea și nu toți cei care au curajul lui se bucură și de izbândă. Cu atât mai dificilă, mărirea sa la o scară ori alta. Ioana Nistor însă, artist cu vocația monumentalului și cu atracție pentru figurile monumentale ale literaturii și istoriei noastre, a făcut față cu bine acestei încercări. Și Eminescu, și Ștefan cel Mare din lucrările de dimensiuni mari ale Ioanei Nistor ni se arată în structura clasicizată a chipu-lui lor, priviți însă de la distanța pe care ne-o impun excelența lor și puterea de cuprindere a ochilor noștri. Într-un fel, și cu Ioana Nistor se întâmplă așa. La 5 ani de la plecarea ei, nu mulți caută, nu mulți găsesc punctul din care să o vadă limpede cum a fost și cum rămâne.