Scriitura bazată pe experienţa teribilă trăită după gratii este un gen memorialistic şi literar distinct, servind ca mărturie vie, esenţială pentru înţelegerea represiunii comuniste şi a capacităţii de supravieţuire spirituală a deţinuţilor politici români. Înţeleasă ca formă de rezistenţă prin cuvânt, având caracter preponderent autobiografic şi documentar, prin mărturii despre suferinţă, rezistenţă spirituală şi atrocităţi, literatura carcerală este în prezent studiată ca document al realităţilor din Europa bolşevizată.
Receptorul literaturii carcerale poate să descifreze resorturile profunde ale mesajului doar prin cunoaşterea contextului istoric, politic şi social al vieţii autorilor genului şi prin înţelegerea substratului psihologic implicat în procesul de creaţie manifestat în diabolicul univers concentraţionar.
Arestările începute în primăvara anului 1948, aparent încheiate, odată cu aşa-zisa mare eliberare din 1964, au continuat până în 1989, foştii deţinuţi fiind periodic chemaţi de Securitatea Statului, instrumentul terorii politice după instaurarea regimului comunist, care a acţionat împotriva aşa-zişilor „duşmani ai poporului” care se opuneau noii ideologii. Intelectuali de marcă ai ţării au fost daţi afară din facultăţi pentru că nu aveau „origine sănătoasă” şi trimişi să lucreze ca muncitori necalificaţi. Preoţi, profesori, medici sau simpli ţărani au fost arestaţi peste noapte şi supuşi torturii, deportaţi în lagăre ori încarceraţi, detenţia politică declanşată în acea fatidică noapte de 14 spre 15 mai 1948 s-a concretizat într-un regim de exterminare, bine planificat şi supravegheat, încredinţat unor indivizi lipsiţi de umanitate, ignoranţi şi insensibili în faţa suferinţei, având drept de viaţă şi de moarte asupra deţinuţilor politici. Deşi cifra exactă nu va putea fi cunoscută poate niciodată din cauza distrugerii dosarelor incriminatoare pentru comunişti, din toţi cei care au fost reţinuţi de Securitate, circa 200000 au murit în lagăre, închisori, deportări.
„Albumul Memorial”, editat în 2002, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România documentează că, în perioada 1945 – 1989, la Jilava, Aiud, Galaţi, Sighet, Gherla şi Poarta Albă şi în alte peste 129 de temniţe şi lagăre, au avut loc cele mai cumplite crime împotriva umanităţii cărora le-au căzut victime peste 2 milioane de români. Preluând modelul Gulag-ului sovietic, puterea instaurată în România în 1947 a creat o reţea de închisori şi lagăre de muncă în care se practicau tortura fizică şi psihică, bătăile, înfometarea şi munca forţată în condiţii inumane, cu scopul exterminării fizice a deţinuţilor. Numeroase personalităţi au murit în închisorile comuniste: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu, prinţul Vladimir Ghika, ing. Gheorghe Ursu. Alţii au ieşit din închisoare cu grave probleme de sănătate şi cu traume care le-au marcat definitiv viaţa.
În aceste condiţii, poezia, memoriile, jurnalul, orice formă de scriitură laică ori religioasă devin un exerciţiu intelectual, un mod de supravieţuire prin transpunerea conţinutului psihologic al eului în creaţie, dar şi cea mai sinceră exprimare a suferinţei şi revoltei, a plânsului şi surâsului generate de credinţa că răul trăit poate fi o cale de a experimenta binele.
Dintr-o listă sumară cu cele mai cunoscute scrieri inspirate de experienţa carcerală n-ar putea lipsi: „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt, „Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ion Ioanid, „Mărturii din iadul temniţelor” de Gheorghe Calciu Dumitreasa, „Reeducarea de la Piteşti” de Tudor Popescu, „Gherla” de Paul Goma, „Memoriile” lui Valeriu Anania, „Poezii de după gratii” de Radu Gyr, „Evadarea tăcută. 3000 de zile şi nopţi în închisorile din România” de Lena Constante, „Zile albe, zile negre” de Nechifor Crainic, „Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc” de Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol.
Iar pentru noi, cei din acest colţ de ţară, din lista esenţială nu ar putea lipsi „Postume” de Vasile Gh. Popa şi nici „Trăind în negură” de Ion Prelipcean şi Radu Bercea.
„Jurnalul fericirii”, carte considerată capodoperă a genului, este o mărturie a convertirii unui evreu la creştinism ortodox, în închisoarea de la Jilava, o carte profund spirituală, filosofică şi, paradoxal, plină de bucurie şi libertate interioară, scrisă după eliberarea din închisoare (în 1970 – ediţia princeps), pe baza a ceea ce a trăit şi a memorat autorul în detenţie, Condiţiile sordide în care are loc creştinarea nu impietează asupra funcţiei sacre a botezului: „Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid […] Cine a fost botezat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai multe asalturi ale fericirii […] Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă îm-presoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi din copilărie. Un simţământ de siguranţă absolută […] Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire… Botezul e o descoperire” (p.85-86). Iată de ce cartea se numeşte „Jurnalul fericirii” şi iată cum cea mai cruntă opresiune poate ascunde libertatea absolută.
În „Memorii”, Valeriu Anania, cel care, devenit mitropolit al Ardealului cu numele Bartolomeu, avea să diortosească Biblia şi să sfinţească paraclisul ctitorit în memoria martirilor penitenciarului de la Aiud, lasă mărturie despre experienţa sa carcerală de la Aiud, de unde a reuşit să supravieţuiască, scriind piesele „Steaua Zimbrului” şi „Meşterul Manole”: „În fapt, când mă gândesc la Aiud, mă gândesc la aceste două piese. Munca aceasta” şi mai ales conştiinţa creaţiei” mi-au menţinut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care mulţi nu se bucurau. Acest univers interior al meu m-a făcut să îndur cu numai jumătate de suferinţă toate privaţiunile şi promiscuitatea vieţii de puşcărie: foamea, frigul, oboseala, murdăria, praful, spaima, percheziţiile, umilinţele de tot felul, turnătoriile, nervii camarazilor de celulă. Nu am cuvinte să-i dau mulţumire lui Dumnezeu pentru acel dar de a fi în stare să mă implic într-o asemenea muncă. Aproape că nici de boală nu-mi mai aduc aminte” (p.331). Este un miracol că deţinutul Valeriu Anania a avut acces la hârtie şi instrumente de scris la Aiud unde orice formă de comunicare prin scris se pedepsea crunt, dovadă că Dumnezeu îl alesese deja pentru marea misiune sacerdotală.
Între poeţii români de valoare deţinuţi politic, Vasile Voiculescu este unul al cărui destin ne cutremură. Partea cea mai rezistentă a operei sale este cea postumă, scrisă din 1947, în 1958, în urma traumei pricinuite de pierderea soţiei, a prietenului său Ion Pillat şi a participării la întrunirile Rugului aprins, vină pentru care este şi condamnat. La proces, avocatul apărării şi-a terminat cuvântul astfel: „Onorată instanţă, puteţi să sancţionaţi omul, dar aveţi datoria să salvaţi poetul!”. Astăzi, putem constata că poetul s-a salvat singur, valoarea operei fiindu-i recunoscută, fie şi dacă ne gândim doar la „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, dar cel distrus rămâne omul. Condamnat în 1958 pentru „uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie publică”, plimbat pe la Jilava şi Aiud, supus ororilor carcerale, scos pe targă, bolnav de cancer, fără să mai poată merge vreodată, omul Voiculescu era de o puritate sufletească şi de o calitate umană rarisime. Există mărturii care pot fi citite ale celor care au fost ajutaţi, protejaţi şi îngrijiţi în închisoare de Voiculescu, medicul. Reabilitat judiciar în 1968, în urma recursului familiei, incriminarea nevinovatului este stinsă prin moartea lui în 1963, anii de închisoare fiindu-i un suiş golgotic, un veritabil martiriu.
Coleg de celulă la Aiud cu Vasile Voiculescu, profesor de limba română şi latină la Liceul/ Colegiul „Nicu Gane”, fost profesor al lui Nicolae Labiş, folclorist, poet, memorialist, publicist, Vasile Gh. Popa este o altă victimă a ororilor comunismului. Opera lui, în cea mai mare parte, a rămas în manuscris, fiind publicată postum de fiul său, medicul Vasile V. Popa. În volumul „Postume”, găsim mai multe poezii care restituie trauma detenţiei, între care poemul „Ne-nduratele zăbrele (concepută la Aiud)”. Datat 2 mai 1976. (acum 50 de ani!), scris cu puţină vreme înainte de moartea autorului, poemul este emblematic pentru transfigurarea spirituală a deţinuţilor: „Mă uit la uşa asta monstruoasă / Din lemn şi fier şi scoabe şi zăvoare, / Şi văd prin ea ca printr-o pânză roasă / Cum holde sfinte tremură în soare. // Mă uit la ne-nduratele zăbrele / Din neamul dur al morţii şi tăcerii, / Şi trec uşor ca pasărea prin ele, / De mă desfăt în slava primăverii… // Mă uit la zidul gros ca de cetate / Din bolovani, ciment şi cărămizi, / Şi-aud prin el solemnele cantate, / Cântate lin de cântăreţi candizi… // O, paznici duri, amarnică făptură / Mai e şi omul nostru: e şi nu-i! / Ca soarele ce-ţi joacă-n bătătură / Ş-apoi o ia printre răzlogi, hai-hui! // Îl prinzi de mâini, de glezne şi de gât / Cu lanţuri ca pe orişice jivină. / Dar când îl caţi, nu mai găseşti decât / Verigile mânjite cu lumină!”.
O altă probă vie a supravieţuirii prin artă este mărturia artistului plastic Radu Bercea, deţinut politic la nici 19 ani, în lagărele de muncă forţată de prin Bărăgan, Brăila, Iaşi, unul dintre puţinii supravieţuitori, acum aproape nonagenar. Transpus de pana lui Ion Prelipcean şi ilustrat grafic de fostul deţinut Radu Bercea, romanul-document „Trăind în negură” are valoarea unui testament zguduitor şi unui crez artistic exemplar: „…în 1964, făcusem prima mea expoziţie. Am simţit că eram tot timpul urmărit, tot timpul supravegheat, tot timpul simţeam pe cineva în spate. Fugit din nordul Bucovinei, cu familia distrusă de ruşi, refugiat în sudul Bucovinei căutând adăpost în faţa expansiunii comunismului, dar care a ajuns şi acolo, alungat pe ape în depărtări din sudul ţării de către comuniştii români şi evrei, m-am întors acasă, ca o pasăre pribeagă, să-şi facă un cuib, un rost în viaţă, să reconstitui din aşchii de suflet, din scântei de suferinţă o lume imagistică ce mi-a marcat profund şi nedrept tinereţea. Cărui pământ aparţin eu? Cred că fac parte dintr-o altă lume, a sufletului, şi aparţin unei generaţii maltratate care a supravieţuit, lăsând căzute mult prea multe jertfe nevinovate. De aceea trebuie să vorbesc lumii în numele celor cărora li s-a stins graiul prea devreme. Sunt un martor pentru istorie ce povestesc cu penelul imagini, trăiri, stări, locuri, oameni, timpuri ale unei lumi nenorocite pe care niciodată nu vrem să se mai repete, fiind ceva ruşinos pentru civilizaţie. Să stea închisă între gratiile amintirii ca într-un muzeu de vechituri şi răutăţi” (p.191).
Artistul are dreptate, dar adevărul îşi cere dreptul să fie cunoscut.
Numitorul comun al acestor spirite înalte, având condiţia tragică, martirică de deţinuţi politici supuşi umilinţelor şi prigoanei, este demnitatea şi nobleţea care i-a ridicat pe scara spirituală, făcându-i să nu privească înapoi cu mânie, ci cu nobilă detaşare. Nicolae Steinhardt, Valeriu Anania, profesorul fălticenean Vasile Gh. Popa şi artistul plastic Radu Bercea, aidoma atâtor alţi deţinuţi ai închisorilor comuniste, privesc suferinţa care le-a ruinat sănătatea şi le-a frânt cariera profe-sională ca pe o experienţă purificatoare.
Scrierile deţinuţilor politici români din perioada comunistă, cunoscute sub numele de memorii carcerale, reprezintă o mărturie cutremurătoare a rezistenţei intelectuale, morale şi spirituale în faţa represiunii, fiind o parte de referinţă a „literaturii mărturisirilor” şi a memoriei istorice, neuitarea şi restituirea, ca datorie morală, fiind scopul evenimentului remarcabil coordonat de profesoara Alexandra Chifan.
ELEONORA BULBOACĂ
*Comunicare susţinută în cadrul manifestărilor organizate la Fălticeni, duminică, 10 mai 2026, sub genericul „Reaprindem candela” şi cu titlul „Arta-libertate după gratii”, pentru a celebra 14 Mai – Ziua Naţională de cinstire a Martirilor din temniţele comuniste. Coordonatoarea evenimentului, Alexandra Chifan, a reunit la Centrul Cultural „Grigore Vasiliu Birlic” participanţi de prestigiu, cum se poate observa în afişul ataşat.
Comentarii