Cadorisit decisiv românilor acum, în plenara excluderilor – cel mai important şi curajos act de epurare din istoria comunistă autohtonă –, prin aducerea lui în C.C. al Partidului ca membru plin şi ca membru al Biroului Organizatoric – ultimul pe lista de 11, dar în urcare şi coleg în acest organism cu Ana Pauker, eliminată din Secretariat şi aflată în cădere –, Nicolae Ceauşescu îi datorează lui Gheorghiu-Dej cariera politică înaltă, dar şi cele mai pregnante dintre componentele spiritului în care el urma să se ilustreze aici. Desigur, depăşindu-şi în destule privinţe mentorul, însă asta firesc, în virtutea unei învăţături carpato-danubiano-pontice bine predate şi bine însuşite şi ajutat de condiţii de exerciţiu – unele deja pregătite de predecesor şi chiar de antecedente de căutat în urmă poate că până pe la sfârşitul lui 1937 – care nu aveau să i se opună radical decât foarte târziu, fapt explicabil prin îndelungate şi bine înveşmântate în minciună complicităţi, supuşenii, slugărnicii şi inerţii.
Nu se putea, astfel, nici să nu se despartă Ceauşescu în 1968 de cel pe care îl moştenise direct, şi nici să nu-l aprobe şi să-l susţină în 1961 – când Gheorghiu-Dej încă nu făcuse tot ce se impunea făcut şi tot ce mai putea el să facă, iar urmaşul şi circumstanţele favorabile cursului de el pornit şi călăuzit o vreme mai aveau de crescut şi încă mai puteau creşte.
Documentul prezentat de Gheorghiu-Dej în lunga plenară lărgită din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961 are, aşa cum e anunţat într-o formulare neclară din Scânteia, titlul de Dare de seamă a delegaţiei Partidului Muncitoresc Român la cel de-al XXII-lea Congres al P.C.U.S., iar în prezentarea propriu-zisă, clar şi corect, de darea de seamă a delegaţiei Partidului Muncitoresc Român cu privire la lucrările Congresului al XXII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, la învăţămintele şi concluziile care decurg din documentele şi lucrările sale pentru partidul nostru – ceea ce lămureşte că, revenit acasă, şeful Partidului, într-o şedinţă a C.C., îşi face cunoscută poziţia într-o anume problematică prin raportare, de asemeni supusă unei poziţionări, la conţinutul dezbaterilor şi documentelor congresului sovietic.
De ce anume asta – era şi în virtutea unei practici, partidele comuniste şi muncitoreşti, fiind ele surori şi frăţeşti, adăpându-se din aceeaşi nesecată fântână de înţelepciune şi de experienţă, se oglindeau şi se scăldau în apele care izvorau cu atare ocazii la Moscova, prilej să se cunoască pe sine şi să se spele repede şi singure de păcate ori, dimpotrivă, să-şi constate corectitudinea liniei şi a mersului.
Dar măcar de data aceasta, la Bucureşti, aproape sigur că nu numai atât: citind adecvat ce era de citit în desubturile actului, experimentatul şef al comuniştilor români îi administra năbădăiosului Hruşciov o sfidare suplă.
Gh. Gheorghiu-Dej condusese, în a doua jumătate a lui octombrie, delegaţia română, din care mai făcuseră parte, în ordinea menţionată de presă, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer şi Leonte Răutu, iar în lucrările lui, Congresul P.C.U.S. – fireşte că istoric prin toate şi precum toate celelalte – se ocupase, între altele, dar într-un capitol important, de măsurile luate pentru lichidarea deplină a urmărilor cultului personalităţii lui Stalin.
Aşa a fost botezată de Hruşciov, spre livrare publică şi pentru obţinerea aprobării celui mai înalt for al partidului, acţiunea amplă de îndepărtare din preajma scaunului puterii a unui şir lung de înalţi, vechi şi plini de merite activişti bolşevici (Molotov, Kaganovici, Malenkov, Voroşilov, Bulganin şi alţii) care, în multe cazuri de-a-devăratelea, îi ameninţaseră succesorului lui Stalin liniştea – drept care, cu de la Stalin învăţătură şi cu susţinerea capetelor plecate de la vârful partidului, aceştia putuseră fi catalogaţi şi repudiaţi ca antipartinici, fracţionişti şi scizionişti, opozanţi ai liniei leniniste adoptate la Congresul al XX-lea.
Poziţia lor de revizionişti şi dogmatici, de adepţi zeloşi ai metodelor şi practicilor dominante în perioada cultului personalităţii a fost explicată de Hruşciov – desigur că şi ca aviz, pentru viitor, eventualilor alţi amatori de potrivnicie ori alţi participanţi, încă ignoraţi, la fapte de aceeaşi natură consumate, inclusiv, iarăşi prin tradiţie, din afara U.R.S.S. – prin aceea că ei sunt personal răspunzători pentru multe represiuni în masă împotriva unor cadre de partid (…) şi pentru alte manifestări de acest fel care s-au produs în perioada cultului personalităţii.
Toţi şi oricine cu o singură excepţie, în aceeaşi reprezentare a lucrurilor deplin stalinistă – el, învingătorul şi conducătorul, Nikita Sergheevici Hruşciov. Cel care, nu din vreo altă parte ieşit şi venind, dar încărcat, chipurile, de bun augur, îndepărtează răul şi îndreaptă ceea ce trebuie îndreptat – aducându-i principial şi drept (dar mai curând necruţător în întărirea puterii proprii) la o judecată pe care o controlează minuţios în primul rând pe foştii colegi, apropiaţi, prieteni, sprijinitori, protectori, cu Stalin însuşi printre aceştia.
Este adevărat că încheind cu diabolicul Lavrenti Beria, în primul an de deţinere a puterii la nivel unional, epoca eliminării fizice a adversarilor, veritabili ori numai suspecţi de aşa ceva, în bătălia fără pauză pentru putere din statul de democraţie populară. Şi, sigur, sub puternică acoperire de argumente – care acum, în raportul prezentat congresului, sunt formulate pe scurt astfel: Marxism-leninismul a condamnat întotdeauna cu asprime orice manifestare a cultului personalităţii, l-a considerat străin de spiritul mişcării proletare revoluţionare, străin de spiritul comunismului. Marx, Engels, Lenin considerau poporul ca adevăratul făuritor al istoriei, [chiar dacă] ei au subliniat rolul conducător şi organizator al partidului clasei muncitoare.
Marxism-leninismul nu neagă rolul important al liderilor şi conducătorilor clasei muncitoare, dar el se pronunţă cu hotărâre împotriva preamăririi şi cu atât mai mult împotriva divinizării unor personalităţi. Preamărirea unei personalităţi împinge în mod inevitabil poporul şi partidul pe un plan secundar, micşorează rolul şi însemnătatea lor…
În plus, în relaţie cu această chestiune bogat ilustrată în congres şi cu cea a imperativului de întărire a unităţii mişcării comuniste şi muncitoreşti şi a lagărului socialist, pentru triumful cauzei comunismului şi păcii a venit în discuţie (provocând mirarea şi, de fapt, dezacordul delegaţiei chineze) şi s-a condamnat, cum avea să se întâmple – mai în treacăt însă – şi în plenara de la Bucureşti, poziţia potrivnică leninismului şi internaţionalismului proletar adoptată de conducătorii Partidului Muncii din Albania.
Ca şi, deloc mai puţin interesant şi important, faptul că trâmbiţarea pe toate drumurile a poziţiei greşite a conducerii Partidului Muncii din Albania, cu pornirea pe calea subminării bazelor prieteniei cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări socialiste este concomitentă cu jurămintele şi asigurările conducătorilor albanezi că ei nutresc sentimente de prietenie faţă de P.C.U.S. şi Uniunea Sovietică.
Or, constată Hruşciov – cu siguranţă că frisonându-i pe mulţi purtători de aceeaşi muscă pe căciulă – toată vorbăria lor despre prietenie nu este decât făţărnicie şi înşelăciune. Este vorba, de fapt, despre o practică generalizată şi iarăşi devenită tradiţională, precis că nu neconştientizată ca atare, însă nu neplăcută şi nenecesară sovieticilor, care ţin la o imagine a lor chiar astfel construită, dar printre ale cărei ornamente Hruşciov semnalează că nu mai este dispus să se plimbe precum Stalin, prefăcându-se a nu vedea golul dinăuntrul zorzoanelor ochioase.
Tocmai în aceste condiţii şi alegându-se să se tematizeze, din problematica sovietică, numai ceea ce e convenabil, la Bucureşti, comunicatul publicat la încheierea plenarei C.C. al P.M.R., arată că aici s-au condamnat încă o dată acţiunile antipartinice ale grupării fracţioniste Pauker – Luca ajutată de T. Georgescu, cât şi ale grupării fracţioniste Chişinevschi – Constantinescu, care s-au ridicat împotriva liniei partidului, au promovat în ţara noastră practicile legate de cultul personalităţii lui Stalin, au încălcat normele leniniste ale vieţii de partid şi legalitatea socialistă.
Cam ce se reiterase în congresul moscovit ca reproşuri la adresa lui Beria: grosolană încălcare a legalităţii socialiste, abuzuri de putere, samavolnicii şi represiuni împotriva multor oameni cinstiţi, printre care activişti de seamă ai partidului şi statului sovietic.
De asemeni, la Bucureşti: Participanţii la plenară au subliniat deosebita importanţă pe care a avut-o demascarea şi înlăturarea acestor grupări pentru întărirea unităţii şi forţei partidului, pentru înfăptuirea cu succes a politicii sale de construire a socialismului.
Diavolul a stat, fireşte, şi de această dată ascuns în detalii – însă în cele deliberat neavute în vedere în constituirea imaginii pentru popor, dar şi pentru sovietici, a lucrurilor. Măcar câteva elemente importante rămâneau îngropate în tăcere – culmea, deşi materialele congresului sovietic şi, la fel, cele ale plenarei, publicate, se destinau studiului în organizaţiile de partid prin hotărâre (dacă nu cumva inapetitul pentru lectura şi studiul acestui tip de materiale, cel puţin pe anumite paliere, era cunoscut bine la vârful Partidului şi se miza pe el).
În orice caz, nu putea fi într-adevăr în interesul lui Gheorghiu-Dej, de pildă, să se vorbească în ţara lui astfel încât să devină inevitabil înţelesul de luptă pentru putere în interiorul Partidului – ceea ce se mascase, de altfel, şi la Moscova sub desemnarea de lichidare deplină a urmărilor cultului personalităţii –, iar pe de altă parte, clarviziunea şi puterea de previziune a conducătorului trebuiau reafirmate prin punerea în evidenţă a descoperirii şi condamnării, înainte de a o face Hruşciov, a propriilor antipartinici şi fracţionişti.
Cât despre riscul de cădere în postura albaneză – aşa ceva nu exista şi nu se putea să existe pe Dâmboviţa, unde destalinizarea şi lichidarea urmărilor cultului personalităţii începuseră, de bună seamă că fără să se poată numi aşa, cu Stalin încă în viaţă.
Drept care raportul lui Gheorghiu-Dej prezentat în plenara lărgită a C.C., protokronist, este unul despre o întâietate. Prin ceea ce se făcuse în 1952, P.M.R. o lua cu câţiva ani înaintea P.C.U.S. în repunerea în drepturi a liniei leniniste.
AUREL BUZINCU
Comentarii