Rămâne ca istoria să lămurească, dacă mai e cu putinţă…

…Nicolae Labiş era cunoscut în mediile şcolare ca autor de versuri, astfel că în 1950 participă, la Iaşi, la consfătuirea tinerilor scriitori din Moldova, iar în decembrie i se publică în revista „Iaşul Nou” prima poezie, „Fii dârz şi luptă, Nicolae!”.
Peste un an, la recomandarea profesorului său V.G. Popa, se apucă să culeagă folclor literar din regiune. Înregistrează 177 piese, publicate postum. Face şi traduceri, mai întâi din P.P. Erşov („Căluţul cocoşat”, un basm în versuri, lăsat în manuscris), apoi din Lenau – poemele „La Patria mea”, „Robert şi invalidul” – în colaborare cu Ştefan Siklody, apărute în 1952 tot în „Iaşul nou”.
În 1951 se transferă la Şcoala Medie nr. 1 (ulterior Liceul Naţional din Iaşi), unde va absolvi clasa a X-a.
Este distins cu premiul I la Concursul Naţional de Limba şi Literatura Română.
În 1952 este înmatriculat la Şcoala de Literatură M. Eminescu din Bucureşti.
„Printre profesori sunt câţiva scriitori cunoscuţi (Mihail Sadoveanu, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc), alţii sunt activişti de partid reputaţi pentru fanatismul lor ideologic şi pentru pregătirea lor literară precară. Periodic au loc şedinţe de prelucrare şi demascare politică şi morală” notează acad. Eugen Simion, critic şi istoric literar.
Labiş, încă elev de liceu, urma clasa a XI-a la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, la fără frecvenţă, pătrunde în această comunitate în care se aflau, totuşi, şi tineri scriitori talentaţi (Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Lucian Raicu, Ion Horea, Al. Andriţoiu, Aurel Rău, Radu Cosaşu, Ştefan Bănulescu, Dumitru Micu ş.a.), unii făcând ulterior mari cariere literare. Se distinge numaidecât şi este inclus în redacţia revistei şcolii, „Ani de ucenicie”.
În 1953 îi apar unsprezece poeme. Tânărul Labiş face în „Ani de ucenicie” şi cronică literară. În versuri şi în însemnările critice îşi permite anumite libertăţi de opinie care îi deranjează pe criticii-ideologi, Vera Călin admonestându-l în „Tânărul scriitor”, face cunoscut Eugen Simion.
Continuă să traducă din Théophile Gautier, Lenau, Puşkin, Baudelaire, François Villon (versuri rămase în manuscris), semn că este interesat şi de alte modele literare decât acelea recomandate de îndrumătorii literari din epocă.
În 1954 publică în „Viaţa românească” „Moartea căprioarei”, iar în 1956, în „Gazeta literară”, poemul „Primele iubiri”.
În acelaşi an, în august, trece examenul de maturitate la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni şi în toamnă se înscrie la Facultatea de Filologie din Bucureşti, pe care nu ajunge să o termine.
„În 1955 publică peste treizeci de poezii, face, în «Gazeta literară», în redacţia căreia se transferase, apologia lui A. Toma, scrie poemul Partidului, care intră în manualele şcolare şi este recitat în căminele culturale, la şezătorile scriitoriceşti, iar prin toate acestea imaginea lui de lider al noii generaţii de poeţi se întăreşte. Este prieten cu Lucian Raicu, Aurel Covaci, Eugen Mandric şi alţi colegi de generaţie. Umblă iarna prin Bucureşti îmbrăcat într-un cojoc bucovinean şi cu o căciulă neagră, ţuguiată, pe cap. Îşi lăsase între timp o mustaţă stufoasă, de hatman – zice cineva – şi i se duce vestea că face excese bahice cu prietenii. Scrie, cu toate acestea, mult şi din ce în ce mai bine”. („Poezii”, Nicolae Labiş, prefaţă de Eugen Simion).
În 1956 îi sunt editate două cărţi de versuri: „Primele iubiri” şi „Puiul de cerb”, singurele antume.
Pregăteşte a treia carte, „Lupta cu inerţia”, care va apărea după moartea sa, în 1958.
„Ideologii de partid nu sunt mulţumiţi, în continuare, cu orientarea şi, în genere, cu atitudinea lui Labiş în viaţa literară, aşa că îl admonestează în adunările publice. Consultând un document din fondul Cancelariei Comitetului Central, Mircea Coloşenco semnalează faptul că la începutul lui ianuarie 1956, într-o consfătuire ideologică organizată de «Scânteia» (redactor-şef Sorin Toma), Leonte Răutu, şeful Secţiei de propagandă şi agitaţie a Comitetului Central al PCR, îi incriminează poemul «Albatrosul ucis» pentru grave abateri de la linia Partidului” („Poezii”, Nicolae Labiş, prefaţă de Eugen Simion).
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, tânărul poet Nicolae Labiş este victima unui accident de tramvai. Se stinge după aproape două săptămâni de agonie. Pe patul de spital a dictat poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”.
O moarte controversată, spune criticul şi istoricul literar Eugen Simion.
„Asupra morţii sale există şi azi discuţii contradictorii. Unii dintre prietenii poetului (printre ei, Stela Covaci) cred că a fost asasinat şi că în provocarea «accidentului» organizat de autorităţile comuniste au fost implicate unele personaje dubioase, printre care un pianist, după aceea dispărut din ţară. O artistă, apropiată de poet, ar fi făcut după dispariţia acestuia mărturisiri zguduitoare; a murit şi ea în chip suspect. Cât de reale sunt aceste suspiciuni? Rămâne ca istoria să le lămurească într-o zi, dacă mai este cu putinţă după o jumătate de secol. Cert este că Labiş dispare la douăzeci şi unu de ani, înainte de a da măsura reală a talentului său, fiind hărăzit, astfel, să ilustreze în literatura română mitul rimbaldian al poetului adolescent” („Poezii”, Nicolae Labiş, prefaţă de Eugen Simion). | Fragmente dintr-un documentar realizat de AGERPRES