de Mihail Oltescu
Ne aflăm în ajunul Primului Război Mondial. În 1906 Bucovina are 5 orașe și 17 târguri, 336 comune independente, 206 moșii, 356 de sate în total și o populație de 203.379 persoane. Din 15 grupuri naționale – români, nemți, ruteni, evrei, poloni, armeni, maghiari, lipoveni, huțuli, țigani, slovaci, cehi, ruși etc. – și 10 grupuri religioase diferite, în acest „popor conglomerat” – Das Völker-Konglomerat – se vorbeau îndeosebi următoarele limbi: germana – limba oficială a imperiului (austriecii, germanii, evreii, funcționarii, salariații, oamenii de afaceri etc.), româna, ruteana, polona, alte limbi.¹
Românii, ca populație autohtonă, reprezentau 34,4% din populație; erau ocupați în proporție de 89% în agricultură, cultivând cereale sau în calitate de crescători de animale. Dintre români, 6% se aflau în sectorul cultural, învățători, preoți, oameni de serviciu la diverse instituții publice, 2% în comerț și finanțe, 3% în meșteșuguri și industrie. Majoritatea covârșitoare, adică 84%, locuiau la sate; 12,7% în orașe și 3,3% în târguri.²
Acest Mihail Oltescu, care la 26 septembrie 1906 publică scrisoarea lui în „Neamul Românesc”, nu-și indică alte informații despre dânsul. E însă știutor de carte. Mai publică în același cotidian, în 1908, un grupaj – Cântece populare din Bucovina³, trăiește în lumea satelor și e un bun cunoscător al problemei țărănești. E un adept al politicii lui Aurel Onciul.
„Pe zi ce trece – își începe Mihail Oltescu scrisoarea sa – bietul țăran bucovinean pășește spre prăpastie, împins și ghiontit nu numai de cei cu sânge pestriț, ci și de cei ce sunt cu adevărat din sângele lui. Toți străinii, rușii cu nasul roșu, jidovi contrentoși etc., s-au strecurat în Bucovina, țară locuită odată numai de români, căci numai aici au toți drepturi egale. Dar nu numai atât, ci bietul țăran e silit să-și părăsească țara și să meargă prin America.
În decursul timpului, norodul se înmulțește. Pământul, care a fost același, se tot împarte, încât cel mai bun gospodar din ziua de astăzi are două fălci de pământ. Mulți, foarte mulți, stăpânesc numai câte 10 sau 20 de prăjini, de unde trebuie să se susțină întreaga familie. Neputându-se ține astfel de familii, cu pământul lor propriu, ele sunt silite să ia pământ în arendă, căci străinii țin în Bucovina moșiile Fondului religionar, la care avem drept noi, românii. Dar ei țin moșiile noastre. Le țin cu 40 de coroane falcea și le dau țăranilor noștri în arendă cu câte 120 și 140 de coroane falcea. Țăranii plătesc și atât. Sunt bucuroși că pot căpăta. Și lucrează din noapte în noapte, cu nevasta și copiii, până ce-și văd pâinea strânsă. Dar nu în pod, ci pe ogor. Când să se bucure de rodul muncii lor, vine arendașul ferfenițos și zice:
– Acuma ești gata cu lucrul?
– Gata, domnule, îi zic țăranii.
– Dacă ești gata, adu-mi paralele și ia-ți pâinea. Că altfel îți putrezește pâinea pe ogor și paralele tot le-i da.
Cu ce să-și scoată pâinea bietul țăran, căci n-are nici o para chioară?
Merge să se împrumute de la banca sătească, care se află sub conducerea preotului.
– Mă rog, părinte, zice țăranul, să-mi împrumuți de la bancă 120 de coroane, căci am de scos pâinea de pe o falce de loc, pe care o țin în arendă de la Șloim.
– Apoi, astăzi e marți, zice preotul. Mergi și caută trei gospodari, care să se puie curmeziș și pentru dumneata, și vino cu dânșii la Bancă, în cealaltă săptămână, căci, atunci, poate vom face ședință și ți-om da parale.
Merge bietul țăran din casă în casă și-i roagă pe toți să se prindă chezași pentru dânsul, dar nimeni nu voiește, zicându-și în sine: «Dar, de n-are cu ce plăti, când se împlinește vadeaua (termenul de plată, n.n.), nu-mi ia mie locușorul?…». Ce să facă, sărmanul, acuma, la nevoie? Se duce la crâșmarul Burăh, care-i împrumută, după multă rugăminte, bani trebuincioși, cu 16 la sută dobândă. Își scoate cu dânșii pâinea de la arendaș, pâine care nu-i ajunge pentru casă, dar nu și să mai vândă dintr-însa, spre a-și plăti datoria.
Când se împlinește vadeaua, termenul de plată, n-are bietul om de unde-i da bani jidovului. Acesta îi ia și cele 20 de prăjini și-l scoate în drum din casă. Însă, iată că a ajuns bietul om pe drumuri, deși n-a băut în crâșmă, nici n-a jucat cărți. Ca să nu moară de foame, merge cu toată familia sa pe la cei boieri și lucrează în mașină de-și strânge puține parale, cu care pleacă în America.
Dar aceasta se întâmplă, într-adevăr.
Apoi, în toate satele, își au prăvălia câte 10-20 de jidovi, care jupuiesc țărănimea în alte chipuri. Căci, știți că jidovii sunt paraziți, trăiesc de pe spinarea altora.
Când are un țăran vreo judecată pentru pământ sau altceva, totdeauna îi fac dreptatea beamterii (funcționari străini, austrieci, n.n.) venetici să dea parale, dacă nu, îl închid.
Vedeți cum stă chestia cu țăranul român? Și cu pământul lui, în Bucovina?
Starea aceasta s-ar putea îmbunătăți, numai și numai prin învățători și preoți. Mai cu seamă cu aceștia din urmă. Că, în oameni sfinți are poporul încă oarecare încredere. Cu durere trebuie să mărturisim, însă, că tocmai aceste două stări nu lucrează prea mult în folosul neamului.
Atâția dintre preoții români din Bucovina se însoară cu burgheze din Cernăuți, de națiune rusă sau polonă. Merg ca apostolii în sate rusești. Se rusifică. Apoi, vin în cele românești, unde caută să deznaționalizeze pe țărani, în loc să-i îndrepte pe căi bune.
Dacă nu vor pricepe preoții și învățătorii din Bucovina datoria lor față de țară și neam și dacă nu vor face ei, prin sate, societăți care să arendeze moșiile strămoșilor noștri, ce stau pitite viclean sub numele de Fondul religionar, oare mai poate să fie departe prăpastia ce amenință țărănimea română în Bucovina?” (N.R., An I, nr. 41/28 septembrie 1906, p. 674-676)
Comentarii