Japonia care nu se vede
Când vine vorba de Japonia, prima imagine care vine în minte este poate cea a conglomeratelor urbane cu zeci de milioane de locuitori, pline de zgârie-nori de sticlă și neoane strălucitoare, cea a trenurilor ultrarapide care circulă la minut, sau poate cea a orașelor cu temple istorice în care roiesc turiști. Aceste imagini ascund o realitate mai complexă. Faptul că aproape jumătate din populație este concentrată în două zone metropolitane e semnul scăderii dramatice a populației în toate celelalte regiuni. Mai mult decât faptul că majoritatea orașelor și regiunilor sunt locuite de populație îmbătrânită, depopularea înseamnă tehnici sofisticate de artizanat care dispar, festivaluri și tradiții cu secole de istorie care încetează să existe, feluri de mâncare și arome care se pierd – printre multe altele.
Din 2016 lucrez la MATCHA, o companie de media care și-a asumat încă de la început misiunea de a aduce în atenția celor ce vizitează Japonia toate aspectele valoroase pe care ghidurile turistice nu au spațiu să le cuprindă – tot ceea ce riscă să se piardă dacă nu e revăzut, revizuit și reevaluat. Participăm în promovarea destinațiilor mai puțin cunoscute, deși nu mai puțin valoroase din Japonia. Lucrul la această publicație mi-a dat ocazia să călătoresc și să cunosc aspecte culturale la care nu aș fi ajuns altfel. Aș vrea să împărtășesc cu dumneavoastră câteva povești despre locuri și oameni, în speranța că imaginea Japoniei va câștiga în profunzime, va deveni mai vie, ajungând să reflecte mai îndeaproape realitatea dinamică pe care o simbolizează.
Revitalizare regională prin artă: Trienala de Artă Setouchi
Trienala de Artă Setouchi a fost inițiată în 2010 de Fundația Benesse în colaborare cu autoritățile locale din prefecturile din jurul Mării Interioare Seto. În timpul acestui festival internațional, douăsprezece insule și două porturi la Marea Seto găzduiesc obiecte de artă instalate în zone publice. Aceste insule sunt populate, fiecare având industrii pentru care sunt renumite (pescuit, marinărit, agricultură, producția de alimente fermentate etc.), și sunt conectate cu orașele de pe insulele principale din jur (Honshu, Shikoku, Kyushu) printr-o rețea de transport maritim. Feriboturile și vasele de pasageri cu circuite zilnice fac posibilă naveta localnicilor și accesul vizitatorilor.
Fundația Benesse deschisese începând din 1992 pe insula Naoshima o serie de muzee de artă care se bucurau de atenție internațională, atrăgând vizitatori într-o zonă care nu fusese obiectiv turistic până atunci. Acest succes i-a inspirat să inițieze în 2010 un festival de artă care să cuprindă mai multe insule și porturi din regiunea Setouchi, cum este numită zona din jurul mării interioare – în speranța că atenția internațională ar frâna ritmul depopulării insulelor. Organizată cu sprijinul autorităților locale, Trienala de Artă Setouchi și-a atins obiectivele, atrăgând la fiecare ediție în jur de un milion de vizitatori iubitori de artă din toate colțurile lumii, devenind un model de revitalizare regională prin artă.
Câțiva factori esențiali au făcut posibilă povestea de succes a Trienalei. Unul dintre ei este faptul că artiștii vizitează insulele, petrec timp în acel mediu interacționând cu localnicii, cercetând istoria și profilul insulei – pentru ca în final să creeze obiecte de artă inspirate de mediul local. Acest proces creativ face parte din conceptul Trienalei Setouchi, scopul fiind ca arta creată astfel să se integreze firesc în suflul și ritmul vieții de pe insulă, fără să devină o notă discordantă.
Un alt factor important este că festivalul încurajează vizitatorii să se bucure de ce oferă fiecare insulă în parte, dincolo de obiectele de artă – de la produse culinare până la locuri de vizitat (faruri devenite muzeu, zone panoramice accesate cu telefericul, temple și sanctuare seculare etc.) și festivaluri religioase locale. Orice zi petrecută la Trienală este o ocazie de a mânca cot la cot cu localnicii, de a interacționa cu voluntari entuziaști și de a descoperi stiluri de viață altfel decât cel cu care suntem obișnuiți. Arta servește așadar ca un impuls inițial, o poartă spre un întreg microcosmos plin de viață, de culori, sunete și gusturi, populat de oameni, de tradiții, legende și visuri legate de viitor.
Faptul că multe din obiectele de artă create în cadrul Trienalei rămân pe insule chiar și după încheierea fiecărei ediții este un alt factor important care trebuie menționat. În general, rămân lucrări care nu necesită instalații electrice sofisticate și mentenanță zilnică. Aceste obiecte de artă devin parte din peisajul insulei și din povestea ei. Un exemplu renumit este „Dovleacul” de Yayoi Kusama, instalat inițial în 1994 aproape de portul principal din Naoshima în cadrul complexului Benesse Art Site Naoshima și asociat mai târziu cu Trienala; devenise emblematic pentru insulă, cu mulți vizitatori, în special din Taiwan, venind special ca să-l vadă și să-l fotografieze, fiind una dintre puținele lucrări în aer liber ale artistei. După ce a fost distrus de un taifun în 2021, Benesse Art Site Naoshima și autoritățile locale au făcut mari eforturi să-l restaureze, iar din octombrie 2022, „Dovleacul” poate fi din nou văzut la intrare în Naoshima.
Prima mea întâlnire cu spiritul Trienalei Setouchi a fost în 2019, când venisem în interes de serviciu în orașul Takamatsu în decembrie. A patra ediție a Trienalei se încheiase cu câteva zile mai devreme. Știam însă de la un coleg editor stabilit în zonă că sunt destule obiecte de artă în aer liber în Naoshima, pe lângă muzeele de artă pentru care insula e renumită. Am ajuns acolo în orele dimineții într-o zi însorită, după o călătorie rapidă cu un jet ferry – prea scurtă pentru cineva care vede marea prea rar.
Timpul șederii pe insulă fiind limitat până la plecarea ultimului feribot din acea zi, m-am dus direct la un oficiu turistic din port să împrumut o bicicletă, primind și o hartă cu obiective artistice legate de Trienală. Am petrecut o zi luminoasă, marcată de briza care purta mirosul mării și de peisajul larg, nelimitat – punctat de obiecte de artă care deveniseră parte din el la fel ca stâncile erodate de vânt de pe plajă: „Drink a Cup of Tea” („Bea ceai din acest bol”) de Kazuo Katase – care are forma unui bol de ceai uriaș, așezat pe colțul unei structuri pătrate de piatră; un bol în care cerul, marea și pământul se unesc. „Cămila” de Niki de Saint Phalle, o sculptură colorată care invită la imaginație și la joacă pe plaja din fața Muzeului Benesse House. O fotografie cu marea din seria „Seascapes” de Sugimoto Hiroshi, expusă pe o stâncă deasupra valurilor, ca o oglindă a mării și a ceea ce simbolizează ea – începutul și sfârșitul. Chichu Art Museum Naoshima, un muzeu subteran cu câte o sală întreagă dedicată unei singure opere de artă, și colecția Muzeului Benesse House au fost și ele revelatoare legat de dimensiunile la care se poate crea când spațiul dedicat artei nu este supus unor limite fizice foarte constrângătoare.
Între două obiective mă opream pentru pauze de cafea și gustări la cafenele conduse de localnici senini, unii care se întorseseră pe insulă după câțiva ani de lucru în vreunul din orașele mari – „ca să-și recapete umanitatea”, după cum mi-a spus o tânără proprietară de cafenea râzând în timp ce-mi pregătea o cafea la filtru strop cu strop. Trienala și muzeele de artă din Naoshima atrag un flux constant de vizitatori, ceea ce a încurajat tineri întreprinzători să-și deschidă cafenele, restaurante și magazine aici.
A doua mea întâlnire cu Trienala Setouchi a fost zilele trecute, în octombrie 2025, când o altă călătorie de lucru mă adusese aproape, în Okayama. Tocmai începuse sezonul de toamnă al Trienalei. O lucrare care mă interesa în mod special – „Embrace – Shodoshima”, de artistul taiwanez Wang Wen-Chih – se află în Shodoshima, a doua insulă ca mărime din Marea Seto, care poate fi accesată ușor din Okayama.
Plină de zel, ca înaintea oricărei întâlniri cu artele plastice, la ora 6.00 dimineața eram în Portul Uno salutând pe „Chinu – Dorada din Uno”, două lucrări în formă de doradă asamblate din deșeuri de plastic și metal culese din mare – obiecte de artă realizate de grupul Yodogawa Technique ca un mesaj legat de problemele de mediu cu care se confruntă Marea Seto, probleme ce pot fi evitate prin schimbarea atitudinii noastre față de natură.
Feribotul care pleacă zilnic la 6.45 din Portul Uno m-a adus în Shodoshima la scurt timp după ora 8.00 – oră la care grupuri de vizitatori deja forfoteau pe insulă cu hărțile festivalului în mâini. Shodoshima este cunoscută drept insula japoneză a măslinilor, fiind prima locație din țară unde s-a reușit cultivarea acestui copac. De aceea majoritatea produselor locale recomandate ca suveniruri sunt fie ingrediente, fie gustări, fie cosmetice ce utilizează extract de măsline. Nu întâmplător, obiectul de artă care întâmpină călătorii în Portul Tonosho este „Darul Soarelui” de Choi Jeong Hwa, inspirat de forma unei coroane din ramuri de măslin.
Am petrecut primele trei ore explorând expozițiile din jurul portului – unele lucrări de artă fiind în aer liber, altele aflate în clădiri scoase din folosință. Pe drum întâlneam locuitori ai insulei, unii sfioși, alții gata să ajute cu o informație dacă te vedeau ezitând – dar toți bucuroși și primitori. Ritmul vieții pe insulă mi s-a părut liniștit, zgomotul autobuzelor și automobilelor care circulă ocazional pe străzi fiind acoperit de sunetul valurilor și al vântului.
Câteva priveliști neobișnuite m-au făcut să mă abat de la itinerarul de pe harta festivalului: pagoda unui templu budist cocoțată pe o stâncă aproape de mal, arătând ca un turn de veghe; un pod arcuit peste ceea ce aveam să aflu că este cea mai mică strâmtoare din lume, recunoscută de Cartea Recordurilor, Strâmtoarea Dofuchi, care se întinde pe 2,5 km între cele două insule principale care alcătuiesc Shodoshima; și Angel Road, sau „Calea Îngerilor”, o limbă de nisip de 500 de metri care apare numai la reflux, făcând posibil pentru scurt timp accesul pe jos către alte trei insulițe.
Rătăcindu-mă pe alei strâmte printre locuințe construite strâns una lângă alta (probabil ca să se apere mai bine în caz de vânt puternic), am dat întâmplător peste șiruri de case acoperite complet de iederă, cu acoperișurile prăbușite. Abia în fața acestei priveliști mi-am dat seama cu ce se luptă Trienala Setouchi și alte evenimente similare.
Folosind unul dintre autobuzele oferite de festival, am ajuns mai târziu și la „Embrace – Shodoshima”, un dom imens împletit din bambus aflat la poalele unor câmpuri de orez terasate. În spațiul care filtrează frumos lumina soarelui pot încăpea peste 50 de oameni în același timp, fiind suficient loc pentru o pauză de contemplare în cadrul natural oferit de insulă.
Însă o altă lucrare mi-a rămas și mai adânc impregnată în amintire: „Călătorie prin Vid”, de artista japoneză Nagasawa Nobuho. O barcă împletită din fibră optică care imită culoarea valurilor în mișcare, expusă în întunericul unei hale ce fusese cândva depozitul unei fabrici de sos de soia. Vizitatorii urcă pe rând în barcă, având dreptul să petreacă un minut în ea, ascultând valurile din fundalul sonor. Barca se clatină ca un leagăn albastru cu tine înăuntru – o senzație care pentru un minut te transportă în altă lume, o lume pe care simți că o știi dinainte să te fi născut. Am lăsat în urmă insula sub impresia puternică a acestei instalații, plină de energie și de inspirație ca după orice întâlnire cu arta profundă, și cu sentimentul că am renăscut.
RAMONA ȚĂRANU
Comentarii