Întâlnirea mea cu Elena Ramona Țăranu ține de o vreme mai îndepărtată, după anul 2000, când la Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava dragostea pentru scris, care îl distingea în peisajul liceal al Moldovei și apoi al Țării, începuse să înflorească nu numai în poezie, ci și în însemnări, uneori la confluența cu proza, în interviuri pentru „Crai nou”, cotidianul cu ușa întotdeauna larg deschisă adolescenților, tinerilor. Boticelliană, suavă ca apariție, Ramona avea de pe atunci o discretă, dar reală, puternică determinare în a-și urmări visul, pe care cu trecerea anilor am ajuns să i-o prețuiesc și să i-o admir.
A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (specializarea Japoneză-Germană) și Masteratul în Studii Asiatice ale Universității din București, după care și-a început studiile doctorale în domeniul Teatrului Noh în Germania, la Universitatea din Trier. Acolo a avut-o profesoară pe Stanca Scholz-Cionca, fiica Ninei Cionca, nepoata Mărioarei, sora lui Ciprian Porumbescu. Apropierea de urmașii Porumbeștilor a fost și de familie: îmi amintesc cu plăcere că la una din sărbătorile comemorative dedicate compozitorului „Baladei” – marcă a Bucovinei și imn al Societății Scriitorilor Bucovineni sub președinția lui Alexandru Ovidiu Vintilă – am fost la Stupca împreună cu prietena Nina Cionca, cu prof. univ. dr. Stanca Scholz-Cionca și cu părinții Ramonei, Doina și Pavel Țăranu. Aceste studii doctorale, Ramona le-a continuat la Universitatea Waseda din Japonia în perioada 2012-2016, după susținerea unui examen dificil și extrem de selectiv.
Câștigată, îndrăgostită de Japonia, Ramona a rămas acolo, lector la Universitatea Reitaku (Kashiwa), redactor colaborator al publicației online „The Theatre Times”, al revistei literare „Bungaku Kingyo” (Peștișorul de Aur) și director editorial al revistei de călătorii „Matcha”. Traducătoare, condei de calitate, scrie cronici și studii de teatru, cronici literare, eseuri, proză de călătorie. Povestește străinilor, călătorilor în Japonia despre Japonia și japonezilor despre romanele de succes care apar în Europa. Pentru cartea Mariei Toacă din Cernăuți și a mea, „Crai nou pe cerul Bucovinei”, Editura Muşatinii, Suceava, 2024, a scris despre „«Balada» lui Porumbescu și arhetipuri românești într-un roman japonez” – „Profeția de o sută de ani” (Hyaku-nen no yogen) de Nobuko Takagi. O carte pe care încă sper să o citesc în românește, iar Ramona speră încă să o traducă, de va fi să găsească în România editura interesată să o publice.
După ce în iarnă și-a revăzut părinții împreună cu familia fratelui la Tokyo, pe aripile unui dor răscolit Ramona a venit la Suceava, iar după câteva zile, pe unda unui îndemn al inimii, a făcut și o călătorie în Germania, la Trier, în orașul studiilor masterale, și în spațiul cunoașterii pe viu a limbii sub egida Institului Bukowina din Augsburg, din vremea în care era elevă la „Petru Rareș”. Călătoria a însemnat și prilejul revederii unei colege și prietene din acea vreme, în care și ea, și Cezara Ciubotariu semnau în paginile cotidianului „Crai nou”, Cezara – poezie. Căsătorită Missing și stabilită în Berlin, ca într-o poveste, Cezara și Ramona au pornit una spre cealaltă pentru o emoționantă întâlnire după ani, Cezara, împreună cu soțul, Lars, și băiețelul lor, Clement. „Este un copil bilingv!” avea să-mi povestească înduioșată și încântată Ramona de atașamentul Cezarei pentru limba natală și a poeziilor sale, perfecta cunoaștere a limbii române în cazul băiețelului care crește într-un mediu exclusiv german fiind meritul mamei sale.
Venind spre întâlnirea noastră la Librăria Alexandria de pe strada Universității, pașii Ramonei s-au încrucișat cu cei ai Tatianei Chideșa, pe vremea călătoriilor spre Augsburg însoțitoarea tinerilor suceveni ca responsabilă a Bibliotecii Germane de la Muzeul Național al Bucovinei, cum se numește azi prestigioasa instituție. De aceea, am vorbit întâi cu Ramona despre drumul său în Germania și despre revederea în ziua următoare cu Stanca Scholz-Cionca, la București, înaintea reîntoarcerii la Tokyo.
Subiectul preferat al discuțiilor noastre? Întotdeauna, cărțile. Ramona s-a bucurat să găsească nu puțini autori japonezi traduși în limba română și în rafturile Librăriei Alexandria. Autori români contemporani în Japonia? A văzut „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu. Puțin mai târziu aveam să descopăr că versiunea japoneză a acestui roman aparține unui nume și unei personalități bine cunoscute în Bucovina literară, Sumiya Haruya, grație prieteniei care l-a legat de prietenii noștri, poeta Adela Popescu și soțul ei, scriitorul, omul de cultură George Muntean, originar din Bilca, unde un muzeu memorial îi perpetuează amintirea. Și să-mi amintesc emoția cu care am ținut în mână prima carte din Japonia, poposind ca o pasăre exotică în biblioteca mea, „Între noi – timpul” de Adela Popescu, ediție bilingvă, cu postfața traducătorului Sumya Haruya și exegeza profesorului Shuichi Kato, „Adela Popescu – omul și opera”, Editura Michitani, 2003. Da, Sumya Haruya și Adela Popescu, amândoi laureați ai Premiilor Eminescu „Teiul de Aur”, fondate de Elena Condrei, la a cărui decernare am participat la Botoșani, în anul 2011…
Dar ea, Ramona, ce traduce din autorii noștri? A transpus în japoneză „Luceafărul” eminescian și acum lucrează la poeme din Lucian Blaga a căror tălmăcire și lectură în japoneză le consideră obligatorii pentru pasul mai departe, poezia lui Nichita Stănescu. Eu? Povești! Ating ușor învelișul ceaiului japonez, darul înmiresmat al Ramonei, cu o imagine care îmi evocă zeitatea cruciformă preistorică des purtată în lume ca suvenir emblematic al Ciprului. Crucea, îmi spune, înseamnă pentru niponi 10. Și astfel, într-o zi dulce de toamnă călătorind spre apus, la o vârstă asemenea, iau prima mea lecție de limba japoneză.
Apoi ne bucurăm împreună că o carte pentru copii căreia îi suntem coautoare, cum sunt dintotdeauna autorii și traducătorii unei cărți de beletristică, va pleca spre prințișorul prietenei sale Cezara.
Iar eu și mai mult pentru promisiunea unor însemnări de călătorie prin Japonia pentru „Crai nou”, dacă timpul îi va permite. Dar, cum spune întreaga poezie a Adelei Popescu: între noi – timpul. Traducerea acestei sintagme în japoneză îmi sugerează grafic o tulpină subțire crescând curajos ori o rază de lumină înfiptă ca o suliță în pământ. Sau silueta Ramonei îndepărtându-se spre Soare-Răsare. Spre chemarea ei.
Comentarii