În mai 1951 se împlinesc şi se sărbătoresc în mare pompă trei decenii de la naşterea Partidului – toate doldora de ani de de luptă, de jertfă pentru patrie şi popor şi de avânt revoluţionar, toate, numaidecât, în prelungirea marilor bătălii din toate timpurile ale poporului şi anunţând, pregătind şi aducându-i acestuia, cam cu forţa, vremea nouă.
Naşterea, de fapt, a Partidului Comunist din România, o titulatură conformă cu statutul de filială locală al unei organizaţii politice cu centrul şi conducerea altundeva – şi nu oriunde, ci în alt stat, unul cu care statul român, tocmai de aceea, dar şi din alte relevante motive, nu are relaţii strălucite – şi, de asemeni, o titulatură pe care mulţi şi tot mai mulţi dintre aceia care spun acum, în Republica Populară Română, noi, comuniştii ar alege bucuroşi să o poată ascunde. Inclusiv, fără doar şi poate, unii care, câţi vor mai fi existând aievea în rândurile Partidului dintre activii anilor glorioasei naşteri şi consolidări şi – precum se spune în istoria cu file tot mai multe de la o zi la alta şi tot mai glorioase a Partidului şi de Partidul însuşi construită şi scrisă – au făcut parte, probând conştiinţă înaintată printre socialişti şi social-democraţi, din grupurile comuniste aderante, în dauna şi împotriva intereselor şi voinţei naţiei lor, la proiectul bolşevic zis internaţionalist şi proletar. Ceilalţi, cei mai numeroşi, afirmaţii ilegalităţii, ai închisorilor de răzvrătiţi sub steagul unirii proletare mondiale încurajate, sprijinite şi ghidate de la Moscova ori ai şcolirii ideologice în dezertare moscovită sau în prizonierat sovietic tocmai astfel scurtat, alcătuiesc vârful conducător al Partidul şi deţin puterea în stat. O putere, însă, care nu devine deplină, destulă în raport cu cea dorită – oricâtă asistenţă i-ar veni Partidului în acest sens din partea hegemonului, ocupantului sau atotputernicului şi atotştiutorului P.C. al U.R.S.S. – în absenţa unei îndestulătoare legitimări şi susţineri populare. Natural aşa – abia aici o legitate îşi impune voia: puterea e totul, o putere cât mai fără de margini este ţinta ultimă a tuturor demersurilor acestui regim. Iar Stalin ştie bine asta când le predă tuturor lecţia miticului Anteu – pe care, în spiritul revoluţiei culturale şi al culturii noi, îl interpretează ideologic şi politic.
De aici, aşadar, temele publice ale legăturii cu massele şi ale slujirii poporului – însă doar teme, discurs propagandistic menit să creeze realitate şi să o impună conştiinţelor manipulabile pe care contează revoluţia culturală –, ca şi acţiunea de confiscare a istoriei convenabile şi de identificare a Partidului cu poporul şi, chipurile, cu idealurile lui – punându-i-se acestuia în cârcă, în avântul ideologizării, nu neapărat neadevăruri ori numai lucruri rele (dar şi din astea, cât lumea!), însă mai cu seamă prin asocieri care dau frecvent în ridicol fără ca asta să mire şi să trezească vreun fel de pază şi de oprelişti, fie ele şi strict intelectuale dacă morale e cam imposibil.
Lucrând în social pe un teren conceput ca fiind perfect neted şi uniform ori tolerabil accidentat, o legitate istorică obiectivă, de pildă, care devine vizibilă numai sub lentila unei anume ştiinţe progresiste şi care, odată ce fecundează conştiinţa şi o face înaintată, declanşează ura şi lupta de clasă, iar acestea, radicale, necruţătoare, provocate, captate şi conduse de reprezentanţii detaşamentului cel mai luminat al poporului muncitor, produc acele răsturnări şi schimbări în toate privinţele care aduc popoarelor, întâia oară în istorie (prin ură şi …luptă pentru pace!), fericirea pe care ele o visează şi o doresc de o întreagă istorie – care nu e nefavorabilă dintr-o cauză sau alta, ţinând mai ales de ele însele, ci denaturată prin actul de furt al cuiva anume, asupritorul, împilatorul, cel care interesat şi deliberat destinează întunericului pe umiliţii şi obidiţii sorţii –, acestea şi altele poate că da, n-ar avea decât, însă numai dacă ele n-ar implica în aşa de mare măsură şi în toate ale lor poporul şi popoarele, massele largi populare, dacă n-ar veni, într-un uriaş fals, în numele acestora şi, prin crudă şi iresponsabilă manipulare, provocându-le forţa brută şi folosindu-se de ea, ci s-ar limita, între graniţe de corectitudine necesare şi ferme, în respect faţă de valorile culturii şi ale civilizaţiei, la a înfăţişa totul ca fiind o viziune de partid politic, de asociere în jurul acestei viziuni pentru, fireşte, obţinerea puterii în stat şi transpunerea ei în viaţă cu susţinerea populară pe care onest şi-ar putea-o asigura. Sigur, bolşevismul, în prelungirea marxismului, acreditează inclusiv partidul şi viziunea lui, cum face şi cu alte realităţii mai mult ori mai puţin întâmplătoare ale lumii şi ale istoriei (precum, să zicem, fascismul), în orizontul legităţii istorice obiective în umbra căreia el se legitimează: partidul ar fi tovărăşie de idei care îi uneşte legic şi obiectiv determinat pe reprezentanţii cei mai activi ai unei clase ori pături sociale, exprimă interesele acesteia şi o conduce în lupta de clasă. Şi, sigur, partidele marxist-leniniste, ipostazieri ale acelei creaţiei istorice menite să îndrepte definitiv strâmbătatea din lume, exprimă şi apără interesele maselor largi populare, iar partidul comunist, fiind anvangarda de luptă a clasei muncitoare – cea mai revoluţionară clasă a societăţii – se prezintă drept partid de tip nou, opus celor reformiste şi tocmai prin asta nou şi învingător, conducător al tuturor oamenilor muncii. Se adaugă aici, ocupând primul loc în importanţă ori de câte ori ceva se află în dezbatere, un Lenin în lectura lui Stalin şi expresia concentrată a faptului, conţinutul Cursului Scurt de Istorie a P.C. (b) al U.R.S.S. Totul, e neapărat nevoie să se spună des asta, pe fondul cultural precar, inapt să furnizeze suficientă înţelegere a lucrurilor şi bună alegere între ele, al acelora pe care se contează cu precădere atât în obţinerea susţinerii, cât şi în obligarea la convertire sau la tăcere a celorlalţi membri ai societăţii.
Or, când e vorba de Partidul Comunist din România, ele, masele largi populare, oricât de popor muncitor ar fi şi oricâtă clasă muncitoare şi ţărănime muncitoare şi ţărănime mijlocie ar conţine, dacă nu cumva chiar cu atât mai mult, pot să vrea în oricare componentă şi dimensiune a ei fericirea viitoare promisă de Partid şi se pot angaja în oricâtă muncă şi luptă, chiar în atâta entuziasm cât i se cere – nu, cert, şi în atâta conştiinţă înaintată câtă crede ori numai se laudă Partidul că ar trezi într-un popor pe care îşi propune să-l alfabetizeze (mai ales, însă, spre a câştiga Scânteia şi, în general, discursul propagandistic mai mulţi cititori!), doar că, tradiţional şi îndeajuns de motivat, faţă de marele vecin din Răsărit, deşi muscalul nu-i om rău, poporul are cel puţin reţineri.
Precis că tocmai de aceea – dar într-o alcătuire cauzală şi de obiective complexă care s-ar cere detaliat analizată în dedesubturile ei multiple –, la cea dintâi sărbătorire a aniversării Partidului, care se consumă abia acum, la treizeci de ani de existenţă şi e, între altele, o victorie a identităţii lui şi a impunerii acesteia, sunt imperios necesare în discursul oficial (al unui partid care între timp a devenit unic şi a trecut în transformări de la desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice la înfăptuirea revoluţiei socialiste) şi peste tot reluate într-o exprimare sau alta, precizările de felul: De la înfiinţarea lui şi până astăzi, partidul nostru s-a străduit să urmeze consecvent învăţătura făuritorilor Partidului de tip nou, Lenin şi Stalin, să urmeze în permanenţă exemplul luminos al primului partid de tip nou din lume, prototipul partidelor comuniste, Partidul Bolşevic. Un Dicţionar politic de circulaţie al vremii, adevărat că apărut ulterior momentului, dar cu atât mai relevant în chestiune (B.N. Ponomarev, redactor – apărut la Moscova în 1958 şi în versiune românească în 1959), la articolul Partidul Muncitoresc Român spune – probând minuţioasă cunoaştere a lucrului sau chiar, foarte probabil, fiind întocmit de un activist român cu acces la dedesubturi politice şi diplomatice nu atât de fineţe, cât pretinzând multă atenţie în exprimare: Partidul Muncitoresc Român luptă cu consecvenţă pentru victoria cauzei socialismului şi păcii, pentru unitatea lagărului socialist, în frunte cu Uniunea Sovietică, şi a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.
Conducătorul însuşi, apoi – citat de Contemporanul la vremea sărbătorii sub un titlu precum La aniversarea gloriosului nostru Partid –, simte nevoia, deloc accidentală, să insiste: De treizeci de ani, spune tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, învăţătura lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin serveşte avangărzii proletare din România drept călăuză în acţiune. Succesele pe care le-a dobândit în opera de desvoltare şi întărire a democraţiei noastre se datoresc faptului că avangarda proletară s-a străduit întotdeauna să aplice în mod creator teoria marxist-leninistă la condiţiile specifice ale ţării noastre.
Poate părea evidentă prea multa, chiar excesiva plecăciune dinaintea Moscovei în astfel de declaraţi pline de asigurări de bună şi conformată purtare a unui partid care, confirmat de fapte, face şi drege precum a făcut şi a dres mereu, numai urmând în permanenţă exemplul luminos al primului partid de tip nou din lume, prototipul partidelor comuniste, Partidul Bolşevic, numai având drept călăuză în toate învăţătura lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Până chiar la, iată, modelul şi îndemnul lui Stalin de aplicare în mod creator a teoriei marxist-leninistă la condiţiile specifice.
Ori poate că tocmai de aceea.
AUREL BUZINCU
Comentarii