Unde am învăţat să visez
Există case care nu sunt doar ziduri şi acoperiş. Sunt case care păstrează suflet, râsete şi parfum de copilărie. Pentru mine, casa bunicilor mei a fost casa mea părintească. Acolo m-au adus părinţii, în 1974, direct din maternitate, şi acolo am început să trăiesc primii ani de viaţă.
Camera mea era mică, doar doi pe trei metri. Naşa mea de botez, Nuţa, a numit-o cu umor „picket”. În ea încăpeau doar pătuţul meu de lemn şi patul părinţilor. La un moment dat, pătuţul îmi rămasese mic, iar picioarele îmi ieşeau printre zăbrele – un motiv de râs continuu pentru întreaga familie! Şi totuşi, acel mic colţ de lume rămâne şi astăzi locul unde mă visez adesea.
Casa care râdea şi cânta
Am crescut într-o casă plină de oameni şi veselie. Bucuria nu venea din lipsa ne-cazurilor, ci din faptul că toţi erau uniţi – „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. La sărbători şi aniversări se adunau peste 20 de rude, iar muzica răsuna din vioara lui Nenea Costan, din acordeonul mătuşii Valeria şi din saxofonul unchiului Marcel.
Se râdea şi se glumea mult. La bucătărie, mama Lucica gătea mâncăruri simple, dar cu un gust care încă îmi inundă gura. Casa era plină de viaţă şi de căldură, iar fiecare moment se transforma într-o amintire de neuitat.
Crăciunuri cu miros de sărbătoare
Casa bunicilor îmi aminteşte şi de tradiţiile de Crăciun. Bunicul meu, Culiţă, măcelar de meserie, tăia porci în tot judeţul, începând de la începutul lunii decembrie şi până după Anul Nou. Când venea acasă, aducea chişcă, lebăr şi cârnaţi – cele mai bune care au existat vreodată.
Au fost cele mai frumoase Crăciunuri şi Revelioane ale copilăriei mele. Râsete, cântece, voie bună şi bucurie pură la fiecare colţişor. Acea casă mică vibra de viaţă şi iubire, iar aceste amintiri îmi încălzesc sufletul şi astăzi.
Colţişoare pline de poveşti
Timpul a trecut, iar bunicii mei au plecat din această lume. Multă vreme am evitat să mai merg la casa lor. Fără ei, părea pustie. Dar într-o zi am trecut pragul din nou şi m-au năpădit amintirile: străbunica „mama-mare” făcuse AVC, bunica Lucica pregătea zacuscă la cazan, iar într-o altă cameră îmi apărea străbunica Saveta. Fiecare colţişor păstra o poveste, un moment de viaţă.
Se spune că cel mai trist lucru care i se poate întâmpla unui om este să-şi amintească, în clipele de durere, cât de fericit a fost odată. Eu aleg să-mi amintesc altfel: ca pe un dar. Am crescut într-o casă unde se râdea, se cânta, se glumea şi se mânca împreună – şi unde dragostea era mai mare decât orice necaz.
Lecţii de fericire dintr-o casă mică
Casa bunicilor mei, casa mea părintească, rămâne un reper luminos. O casă mică, dar plină de viaţă, care m-a învăţat să fiu recunoscător şi să văd frumuseţea fiecărei zile. Acolo am învăţat că fericirea nu stă în bogăţii sau perfecţiune, ci în râs, muzică, mâncare gătită cu suflet şi în oamenii dragi aproape.
Şi asta înseamnă să fii cu adevărat fericit.
Comentarii