M-a copleşit plecarea lui Valeriu Sandovici, cu adevărat un om între oameni. Din vechea generaţie, am mai rămas câţiva şi, de fiecare dată, când ne părăseşte câte unul, ne rămâne un gol în suflet, greu, foarte greu de alinat. Ştiu că dumneaei cu coasa se preumblă printre noi satisfăcută de fiecare dată când mai cade câte unul (ne-a luat nu demult şi pe Doamna Limbii Române din urbea Fălticenilor) şi nu are cine s-o trimită la… ros copaci. Aşadar, a mai căzut o stea în oraşul lui Foltea şi o alta în Dolheştii hatmanului Şendrea.
Valeriu Sandovici, ca şi Doamna profesoară Mioara Gafencu, a ars ca o torţă, luminând generaţii de elevi cu pasiune şi jertfelnicie. A fost menit să fie educator şi a făcut-o câteva decenii ca un gospodar şi pedagog desăvârşit, ridicând prestigiul şcolii din satul său la cotele cele mai înalte. Lecţiile sale de Limba şi literatura română, pe lângă faptul că erau de o acurateţe ştiinţifică impecabilă, se constituiau în adevărate spectacole, cu o evidentă interacţiune între elevi şi dascăl. El şi-a împărţit timpul între şcoală, ca profesor şi director, şi familie, muncind pe rupte pe ogoare sau în gospodărie. A înfiinţat şi a condus formaţii artistice, obţinând premii la diferite nivele. Şi-a iubit satul din toată inima, mărturie fiind muzeul cu atâtea obiecte tradiţionale (merită un cuvânt de apreciere pentru părintele paroh care i-a pus la dispoziţie un spaţiu alături de biserică) şi, desigur, cele douăsprezece volume de folclor local, alături de alte cărţi închinate tradiţiilor din varii domenii ale comunei. Ani de-a rândul, cotidianele „Zori noi” şi „Crai nou” i-au publicat articole pe diverse teme, materiale elegante, cu o corectă informaţie şi scrise cu patos.
Ne-am întâlnit rar, mai ales după ce profesorii din zonă au fost împărţiţi în două cercuri pedagogice. L-am admirat pentru multiplele sale calităţi puse în slujba şcolii şi a consătenilor, de care nu făcea caz, ca şi pe alţi doi colegi – Mihai Radu, fălticenean, mereu optimist şi de o rară vivacitate, şi Valentin Zaharescu de la Horodniceni, doborât cu patru ani în urmă – pentru cuvântul cald şi sincer, izvorât din conştiinţa responsabilităţii faţă de obiectul predat şi din condiţia de slujitor devotat al şcolii. Valeriu avea o bucurie de fiecare dată când dăruia din cărţile sale şi, în modestia lui, spunea mereu că sunt doar nişte însemnări. Omul acesta a ştiut ce înseamnă suferinţa, sufletească şi trupească, poate ca urmare că era de o moralitate creştină exemplară. Şi-a pregătit din vreme costumul tradiţional de înmormântare, aşteptându-şi cu demnitate ultima călătorie. Cum între noi a rămas o dragoste frăţească, la plecarea lui mi s-a rostogolit o lacrimă ce va dăinui în veşnicie peste „icoana” celui ce a fost în viaţa pământească Domnul Trandafir de la Dolheşti. Ar fi, cred, o mare onoare pentru comună să i se ridice ilustrului profesor şi, deopotrivă, patriotului o statuie / un bust în faţa şcolii pe care a slujit-o cu dăruire şi, cum ziceam, cu sacrificiu.
Comentarii