4 martie 1977
Eram în anul V de facultate (Institutul Politehnic Bucureşti) şi de undeva am făcut rost de o copie în ozalid a hărţii bolţii stelare. Pentru a o putea multiplica, m-am hotărât să o copiez în tuş, pe calc. Se apropia ora de închidere a cantinei şi colegii mei de cameră (Mirel şi Ceoace – poreclă) m-au zorit să mergem la masă. „Rămân să o termin de copiat şi vin” le-am spus eu.
Am intrat în cantină exact înainte de închidere (ora 21). Ne-am găsit loc toţi trei undeva prin mijlocul sălii de mese. În timp ce mâncam, am auzit un huruit ciudat, cum nu mai auzisem până atunci. M-am gândit că poate pe Splaiul Independenţei trec nişte tancuri grele. Instinctiv, am ridicat capul înspre tavan. Am văzut că se legăna uşor şi, în secunda următoare, când am coborât capul, toţi cei de la mese erau în picioare şi fugeau înspre ieşire.
Am fugit şi eu şi, între cişmeaua de lângă banda de debarasare şi uşile de la ieşire, am simţit o zguduire puternică, aşa cam cum ar fi când scuturi un copac, cu tulpina nu prea groasă. Eram la etajul I (cantina avea două etaje) şi geamurile erau înalte de vreo trei metri, de jur-împrejurul clădirii. În momentul acelei zguduiri, toate geamurile s-au făcut ţăndări, cu un zgomot de parcă s-ar fi rupt un nor plin cu bile de rulmenţi. Un val de ţipete ale bucătăreselor şi femeilor de serviciu ale cantinei a dublat zgomotul geamurilor căzute. Cantina era folosită în principal de băieţi (poate 95%); fetele mâncau la cealaltă cantină a Complexului „Regie”.
Într-o fracţiune de secundă, mi-a trecut prin minte întreaga viaţă. Totuşi, în graba aceea, mi-a venit ideea să nu mă înghesui la ieşire, să cad şi să mă calce ceilalţi în picioare, precum mi-a povestit odată tata că s-a întâmplat la un incendiu care s-a produs într-o biserică. Exact înainte de a ajunge la uşi, în învălmăşeala aceea, m-am oprit lângă o coloană şi mi-am propus să fiu atent înspre ce parte va cădea; să cad în paralel cu ea şi să mă protejeze. N-a căzut coloana şi am ieşit între ultimii din cantină. Căminul nostru, cu faţa înspre cantină, încă se clătina uşor, iar scările pe care am coborât tremurau, exact ca pielea unui animal care a fost deranjat de o muscă.
Mirel a fugit exact în mijlocul cantinei şi a stat acolo, lângă o coloană. „Puteai să mori ca ultimul prost” i-a spus Ceoace.
Curentul s-a întrerupt şi peste tot vedeai oameni speriaţi, care alergau pe mijlocul străzilor, atenţi să nu se prăbuşească vreun zid peste ei sau să le cadă ceva în cap…
În zona Buzeşti era un cămin al fetelor de la ASE (Academia de Studii Economice). Acolo au murit nişte fete care au fugit din cămin în curte şi le-au căzut cărămizi în cap, de la coşurile de fum. Pe bulevardul Magheru, înspre Piaţa Romană, aproape de fosta casă a lui Sadoveanu, era un cinematograf, iar vizavi era un bloc cu cofetăria „Casata” la parter. Un student, de la nu mai ştiu ce facultate, mi-a povestit că l-a prins cutremurul în interiorul cinematografului. Lumea a ieşit disperată în bulevard şi, când totul părea că s-a liniştit, blocul cu cofetăria la parter s-a făcut o grămadă de moloz, exact în văzul lor. Până să plec eu din Bucureşti (terminarea facultăţii) apăruse un soi de umor negru, prin care cineva te invita la o prăjitură la cofetăria „Casata”. „Ai?! Să mori tu?!”
Cutremurul s-a produs la ora 21 şi 22 minute. A durat 55-56 de secunde şi a avut o intensitate de 7,4 grade pe scara Richter, comparabil cu puterea a zece bombe atomice de mărimea celei aruncate asupra oraşului Hiroshima, pe 6 august 1945.
Familia Ceauşescu era în vizită în Nigeria. A fost anunţată de dezastrul din România şi dimineaţă era în Bucureşti. La televizor erau prezentate clădiri prăbuşite şi multă armată în acţiuni de căutare şi salvare a supravieţuitorilor. Pentru cei din ţară, programele TV îţi dădeau impresia că tot Bucureştiul era o ruină. Telefoane mobile nu existau şi nici din celelalte nu avea multă lume; cu greu ţi se aproba să ai un telefon fix… Tata s-a pornit să vină la Bucureşti, neavând nicio veste despre mine. Până să ajungă la gară, pe drum s-a întâlnit cu frate-meu Ion care l-a mai liniştit şi l-a întors din drum… Într-o zi am fost căutat la cămin de o familie cu rădăcini în Lisaura, care locuia în Bucureşti. „Vino mâine seara, la ora 8, pe la noi, să vorbeşti cu ai tăi”. Am mers (bulevardul Nord – Sud) şi la ora 8 au sunat ai mei. Am vorbit cu ei şi le-am spus că eram bine şi nu am păţit nimic. Frate-meu, mi-a povestit mai târziu că a întrebat-o pe mama dacă a fost sigură că a vorbit cu mine. „Da, cu el am vorbit. L-am cunoscut după voce!”
Toma Caragiu locuia, pot spune, la kilometrul zero al Bucureştiului, în blocul „Colonadelor” din spatele Muzeului Municipiului (Palatul Suţu), vizavi de Biserica Rusă. Era împreună cu regizorul Alexandru Bocăneţ. Greşeala lor a fost că au fugit pe scări. Blocul a căzut, dar nu în întregime. Apartamentul lui Toma, de la primul etaj, părea aproape intact, şi „paharele de coniac de pe masă, pe jumătate pline, au rămas neatinse” a spus Elena Caragiu, soţia lui Toma, care, la ora cutremurului, nu era în Bucureşti.
Am trecut prin zonă de mai multe ori, şi, printre cei mulţi care aşteptau cu inima strânsă la îndepărtarea molozului, era şi actorul Ion Caramitru, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Toma, aromân şi el. L-au găsit pe Toma sub molozul scărilor după şase zile şi l-au înmormântat la Cimitirul Bellu, aproape de cripta lui Constantin Tănase.
Blocul „Colonadelor” avea la parter barul „Continental”, iar la subsol un adăpost antiaerian. Datorită acelui adăpost şi unor resturi de mâncare de la bar, în a XI-a zi a fost scos la lumină un anume Sorin Crainic, un tânăr de 19 ani. A povestit că a fost prins între două plăci de beton care i-au lăsat loc cât să se poată întoarce de pe o parte pe alta… A fost salvat datorită insistenţei mamei lui pe lângă familia Ceauşescu. Deşi se opriseră căutările şi s-a nivelat terenul, Ceauşescu i-a dat ordin unui soldat: „Vei săpa până îl vei găsi, viu sau mort!”.
Cutremurul din 1977 s-a simţit aproape în toată Europa de Sud-Est. În nord s-a simţit până la Moscova şi Leningrad. În România s-au prăbuşit aproximativ 35.000 de locuinţe, producând peste 1.500 de morţi şi peste 11.000 de răniţi. Chiar şi în Bulgaria vecină au murit peste 100 de oameni, din cauza cutremurului care a avut epicentrul în zona Vrancea, la o adâncime de circa 100 km.
Într-o delegaţie la Bucureşti, făcută de la IMU Suceava, m-am nimerit la un CEC de lângă Sala Palatului să mă întâlnesc cu o doamnă care venise acolo să desfiinţeze un livret de economii al unui nepoţel de-al dânsei. Nepoţelul murise la cutremur şi locuise în acelaşi bloc cu Doina Badea, una din vocile de aur ale muzicii uşoare româneşti, din acele timpuri. „Au găsit-o, doamnă?” am întrebat-o eu. „S-a găsit doar o mână cu un inel pe deget. După inel, s-a tras concluzia că mâna a fost a ei.”
1940
Anul 1940 a fost un an cu o intensă activitate seismică. Au fost mai multe cutremure de pământ de intensitate 4,5 – 5 grade pe scara Richter, produse în zona Vrancei, având epicentrul la 130 – 160 km adâncime. Astfel, au fost cutremure în lunile iunie (5, 5 grade), octombrie (de 4,7 şi 6,1 grade) şi noiembrie. În luna noiembrie au fost cutremure în zilele de 8, 9, 10 şi 11. Toate au fost cu magnitudini de peste 4 grade, dar catastrofal a fost cel din 10 noiembrie (de 5,5 grade), care s-a resimţit şi în Bucureşti.
Informaţiile referitoare la pagubele şi victimele cutremurelor din 1940 au fost în mare parte cenzurate, din cauza faptului că se declanşase cel de-Al Doilea Război Mondial. Totuşi, se estimează că au fost la 1.000 de morţi şi 4.000 de răniţi, majoritatea în Focşani şi Moldova. În Bucureşti se estimează că au fost între 300 şi 500 de morţi, majoritatea pierind la prăbuşirea blocului „Carlton”, de unde nu a scăpat nimeni; mulţi au murit asfixiaţi de fumul incendiului declanşat la subsolul clădirii sau înecaţi de apa conductelor sparte. Blocul „Carlton” era un simbol al Bucureştiului interbelic şi una din cele mai moderne clădiri ale vremii. Era construit din beton armat şi avea 12 etaje. Fusese proiectat de unul din marii arhitecţi ai vremii, prinţul G.M. Cantacuzino, un filozof al arhitecturii, profesor de istoria arhitecturii la Facultatea de Arhitectură. El şi constructorul au fost consideraţi vinovaţi de prăbuşirea respectivului bloc şi au fost condamnaţi la închisoare.
Tata mi-a povestit că în 1940, de Sfinţii Mihail şi Gavriil, a fost dus cu regimentul lui, din Târgu Frumos la Iaşi, pentru a defila în cinstea regelui Mihai. La întoarcere, având trenul dimineaţa, soldaţii au fost băgaţi într-o sală de aşteptare din gara Iaşi. S-au întins pe jos să doarmă, dar când a venit ofiţerul i-a făcut un scandal şefului de gară că de ce nu i-a băgat pe soldaţi într-o sală cu podele de scândură. Acolo, unde au fost băgaţi prima dată, era pardoseala din beton, probabil mozaic. Au fost mutaţi şi acela a fost norocul soldaţilor. În noaptea respectivă a fost un nou cutremur şi tavanul sălii de aşteptare cu pardoseala din beton a căzut. „Putea să ne omoare pe toţi acolo” mi-a zis tata.
Nu s-au mai întors dimineaţă la Târgu Frumos; au rămas în Iaşi, la căutat supravieţuitori şi făcut curat…
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii