În anul 1914, năvalnicul Enver Paşa, ce deţinea funcţia de ministru al apărării în Imperiul Otoman, a văzut în războiul ce va deveni mondial o oportunitate de extindere teritorială şi nu un răgaz de reformare şi modernizare a statului. El intenţiona să recucerească Egiptul, Ciprul, unele teritorii din Balcani şi noi regiuni din Caucaz, ajungând până la nord de Volga şi la est dincolo de Persia, până în Afganistan şi Asia Centrală – o fantezie panturaniană.
Încercările ministrului de externe Cemal Paşa de a aborda Antanta au fost sortite eşecului. În această situaţie, Enver Paşa a ridicat miza, avertizându-i pe germani, în ziua de 22 iulie 1914, că, dacă îi vor refuza oferta de alianţă, el se va orienta spre Rusia. Cum germanii declaraseră război Rusiei cu o zi înainte, au acceptat şi au semnat un tratat de alianţă pe 2 august 1914 cu Imperiul Otoman.
Germanii şi-au valorificat rapid tratatul lor cu Istanbulul. Două nave de război germane, crucişătoarele Goeben şi Breslau, ce erau blocate în Marea Mediterană, au navigat în viteză către Istanbul, fiind predate, împreună cu echipajele complete, marinei turce. Acest fapt l-a determinat pe Enver Paşa să ordone fostelor nave germane, acum turceşti, să lovească flota rusă din Marea Neagră. Aceste atacuri au provocat lansarea de către Rusia a unei declaraţii de război pe 2 noiembrie 1914. Ulterior, sub autoritatea sultanului, în calitate de calif, otomanii au emis o fetva care declara Jihadul împotriva nemusulmanilor care ocupau regiuni musulmane din Africa de Nord şi până în India. Oricare au fost forţele pe care le-a dezlănţuit decretarea Jihadului, ele nu au dus la o victorie otomană, cu toate că armata turcă trecuse prin modernizări în anii dinaintea războiului. Armatei îi lipsea un sistem de comunicaţie eficient cu vastul imperiu în condiţiile în care el a rămas slab, până la inexistent.
Dacă la începutul războiul turcii au obţinut totuşi câteva victorii însemnate împotriva forţelor britanice şi franceze la Galiopoli şi Kut al-Amara (Irak), unde anglo-francezii s-au predat în mod ruşinos, începând din 1917, presiunile externe asupra Imperiului Otoman au început să-şi spună cuvântul. O revoltă arabă ajutată de britanici şi de eficientul T. E. Lawrence i-a alungat pe turci din Mecca şi Medina, după care au căzut rând pe rând Bagdadul, Gaza, Ierusalimul şi Damascul în mâinile forţelor britanice şi franceze. După aceste victorii, forţele franco-britanice aveau drum deschis spre Podişul Anatoliei.
În această situaţie sultanul i-a demis pe cei „Trei Paşi” – Cemal, Enver şi Talat –, discreditaţi de înfrângerile şi pierderile teritoriale suferite, căutând să obţină un armistiţiu.
Pe 30 octombrie 1918 s-a semnat Armistiţiul de la Mondras, conform căruia turcii trebuiau să repatrieze toţi prizonierii de război ai Antantei, să-şi demobilizeze armata, să întrerupă relaţiile cu Puterile Centrale, să îşi deschidă strâmtorile navelor Antantei şi să lase întreg teritoriul otoman la dispoziţia puterilor victorioase.
Datorită documentelor secrete pe care bolşevicii le-au făcut publice, sultanul şi guvernul său au aflat că prin acordul Sykes-Picot Imperiul Otoman urma să fie dezmembrat: ruşii primeau controlul asupra strâmtorilor şi Istanbulului, italienii primeau Insulele Dodecanese şi regiunea din jurul Antaliei, iar francezii şi britanicii primeau regiunea care acum include Siria, Libanul, Israelul, Iordania, Irakul, Ciprul şi Egiptul.
În noiembrie 1918, trupele Antantei au sosit în Istanbul, moment ce coincide cu sfârşitul îndelungatei istorii a Imperiului Otoman.
Dacă războiul îi epuizase pe conducătorii imperiului, el nu a avut acelaşi efect asupra turcilor, când alţi naţionalişti, în frunte cu Mustafa Kemal, au început să reorganizeze armata otomană fărâmiţată.
Mustafa Kemal (1881-1938) a fost un turc din Tesalonic, de pe actualul teritoriu al Greciei. Unul dintre profesorii lui l-a denumit Kemal sau „perfecţiune”. Acesta se distinsese în numeroase bătălii în Libia, Caucaz, Palestina împotriva italienilor, francezilor, ruşilor şi britanicilor, câştigându-şi o notorietate în rândul naţionalităţilor pe durata campaniei de la Galiopoli (1915).
Kemal Mustafa a acceptat înfrângerea otomană şi pierderea regiunilor neturce ale imperiului, însă a refuzat să fie de acord cu ocuparea sau pierderea oricăror regiuni turceşti din Anatolia.
În august 1920 s-a semnat tratatul de la Sevres, când sultanul a fost de acord cu pierderea de către imperiu a Siriei, Irakului, Arabiei, Ciprului, Egiptului şi înfiinţarea protectoratelor britanice şi franceze.
Dar sultanul nu vorbea în numele naţionaliştilor turci. În primăvara anului 1920 armata turcă condusă de Mustafa Kemal i-a alungat pe francezi înapoi în Siria, apoi a mărşăluit spre nord şi a zdrobit efemera republică a Armeniei, a ajuns apoi la înţelegere cu diplomaţii bolşevicilor, cu preţul cedării portului Batum, după care i-a alungat pe italieni din Anatolia, culminând cu zdrobirea armatei greceşti şi intrarea în Istanbul, unde i-au forţat pe britanici şi francezi să negocieze părăsirea oraşului. Acordul a fost formalizat ulterior la Lausanne, când turcii şi-au luat în stăpânire vechea capitală „păstrând controlul asupra ambelor strâmtori şi fiind de acord cu schimburi de populaţii din Balcani în Anatolia şi invers.
După aceste incredibile fapte de arme, Mustafa Kemal şi-a îndreptat atenţia asupra chestiunilor din interiorul statului cum ar fi: detronarea sultanului Mehmed al V-lea, proclamarea republicii, adoptarea constituţiei, ce cuprindea toate prevederile democratice, proclamarea Islamului ca religie oficială, mutarea capitalei la Ankara, adoptarea unui nou stil vestimentar, adoptarea calendarului şi alfabetului occidental, acordarea dreptului de vot femeilor, mutarea sfârşitului de săptămână în zilele de sâmbătă şi duminică, eliminarea califatului ca instituţie.
Aşadar, datorită adoptării acestor reforme printr-un proces forţat şi uneori violent al occidentalizării, modernizării şi secularizării Turciei, lui Mustafa Kemal i s-a dat numele Atatürk, „tatăl turcilor”.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii