Ţiganii au sosit în spaţiul românesc încă din Evul Mediu; prezenţa lor este înregistrată în documente sigure (de cancelarie domnească) la sfârşitul veacului al XIV-lea în Ţara Românească şi la începutul veacului următor în Moldova, încheind un proces migratoriu desfăşurat de-a lungul a mai multe secole, sosind din India (după cum au menţionat majoritatea ţiganologilor români sau străini în studii realizate începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea).
Romii-robi
În Moldova şi Ţara Românească, romii au fost pentru aproape patru secole în situaţia de robi: ai domnului (statului), ai mănăstirilor sau ai particularilor (boierilor). După opinii – le de mare autoritate ale lui Nicolae Iorga sau C.C. Giurescu, instituţia robiei şi robii romi au ajuns în spaţiul românesc de la tătari, odată cu invaziile lor puternice din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea.
La început, romii care ajungeau în Moldova sau ţara Românească deveneau robi ai domnitorului. Cu timpul, prin danii, romii robi au ajuns în proprietatea mănăstirilor sau boierilor, care deţineau chiar şi câteva sute, aşa cum o confirmă documentele din marile colecţii de izvoare istorice medievale (de altfel, primele documente referitoare la romi sunt danii sau întăriri ale unor sălaşe de robi tătari sau romi către mănăstiri: Tismana, Vodiţa, Bistriţa, Neamţ). Situaţia cea mai bună o deţineau robii domneşti, care beneficiau de o largă autonomie, alegând de cele mai multe ori traiul nomad şi care erau datori cu taxă anuală către visteria statului (cnejii de ţigani, pomeniţi încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, aveau atribuţii fiscale, dar şi juridice şi administrative, fără a întâmpina imixtiunea autorităţilor).
Angus Fraser, un cunoscut ţiganolog englez, considera că robia romilor din Ţările Române a fost impusă de faptul că pentru boieri şi mănăstiri aceştia aveau o valoare deosebită din punct de vedere economic şi prin aceasta îi împiedicau să fugă.
Boierii şi mănăstirile pierdeau din robi care fugeau în rândul romilor domneşti sau treceau munţii în Transilvania (unde statutul lor social devenea superior celui deţinut anterior); proprietarii apelau la domnie pentru a emite cărţi de urmărire şi astfel să fie readuşi pe moşii. Robii mănăstirilor locuiau de multe ori în incinta acestora şi efectuau munci speciale sau erau servitori. Situaţia lor era superioară „romilor de ogor”.
De la milă, la scârbă
Robii romi se aflau pe treapta socială cea mai de jos (ne referim în special la robii „vătraşi”, care trăiau pe moşii, nu la romii domneşti ce erau în marea lor majoritate nomazi). Erau întru totul proprietatea stăpânului care uza de acest drept după bunul său plac: îi punea la muncă, îi vindea, îi lăsa moştenire, îi lăsa zălog, îi dădea la schimb, îi bătea sau încarcera – era un bun mişcător al stăpânului.
Călătorii străini constatau această situaţie a romilor (care le provocau „când milă, când scârbă”) din secolul al XV-lea şi până la dezrobire. Un student englez aflat în călătorie prin Balcani, prezent la Turnu Roşu în anul 1794, rămâne impresionat că romii sunt „vânduţi precum boii”. Contele d’Antraigues surprinde o realiate specifică Moldovei şi Ţării Româneşti: „Boierii sunt stăpânii lor cei mai absoluţi. După plac îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex” .
Diferite reglementări domneşti
Documentele domneşti care fac referire la această stare de fapt o justifică prin „obiceiul pământului”. Şi într-adevăr, contau mai puţin pravilele de inspiraţie bizantină şi mai mult cutuma ţării. Chiar şi la începutul veacului al XIX-lea, în Codul Callimachi din Moldova (1817), se arată că robia „este împotriva firescului drit al omului, dar ea a fost urmată din vechime” .
Legile secolului al XVIII-lea încearcă să reformeze situaţia socială a robilor romi, dar, cu toată buna intenţie a unor domni „luminaţi”, conservatorismul marilor boieri înlătura utilitatea unor astfel de întreprinderi. Să menţionăm „Aşezământul” lui Constantin Mavrocordat din 1743, din Moldova, care interzice stăpânilor să-i despartă pe soţii romi, sau „anaforaua” lui Grigore al III-lea Ghica, care cere să nu se mai dăruie separat membrii aceleiaşi familii. Mitropolitul a sprijinit această lege: „şi ei sunt făcuţi tot de Dumnezeu, ca şi ceilalţi oameni, şi este mare păcat de a fi împărţiţi ca nişte dobitoace”.
Proprietară a mii de robi, Biserica nu renunţă la drepturile ei vechi de a folosi munca robilor ei ţigani şi s-a arătat la început reticentă la curentul aboliţionist, dar atunci când el a fost adoptat de o pleiadă de personalităţi ale vremii, s-a alăturat şi ea procesului eliberării romilor. Să amintim şi hrisovul de aşezământ al lui Mihail Şuţu din 1793, care cerea să nu se mai dea danie romi domneşti şi să se respecte „obiceiurile şi pronomiile” (privilegiile).
Căsătoriile mixte erau rare şi, de-a lungul Evului Mediu, atrăgeau pierderea libertăţii pentru soţul nerom. C.A. Ipsilanti, într-un act din 1804, impune pedepse grele pentru astfel de însoţiri – pentru stăpâni, preoţii ce oficiau cununia şi cei care cutezau să se căsătorească.
Regulamentele Organice menţin robia
Cu toate încercările modernizatoare realizate sub influenţa apuseană, instituţia robiei nu s-a schimbat, statul nu a intervenit în raporturile dintre stăpâni şi robi. Şi acest fapt se menţine şi după 1821 şi chiar după 1831-1832 Regulamentele Organice, care au însemnat începutul procesului de modernizare instituţională şi legislativă, nu desfiinţează robia.
Călătorii occidentali, mulţi dintre ei însufleţiţi de idealurile iluministe sau de cele revoluţionare franceze, sunt de cele mai multe ori scandalizaţi de statutul şi tratamentul degradant aplicat romilor. Remarcă pitorescul şi exotismul ţiganului nomad, dar deplâng traiul romului vătraş. Acesta era dispreţuit, trăia prost, n-avea nicio tragere spre muncă, încât era cu adevărat mânat de la spate cu biciul de către vătaf .
Emile Kohly-Guggsberg scria într-un memoriu adresat autorităţilor în anul 1841, întrebând retoric: „Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate atâta timp cât se va putea citi într-unul dintre jurnalele voastre: de vândut ţigancă tânără?!”.
„Curentul aboliţionist”
Curentul aboliţionist a căpătat însemnătate prin adoptarea lui de o generaţie şcolită în Occident, pătrunsă de idei reformatoare şi care începe să activeze în mişcările prepaşoptiste, ca apoi la 1848 să proclame emanciparea ţiganilor, din păcate, pentru o scurtă perioadă de timp, încât ţiganii nici măcar nu au ştiut că au fost pentru câteva săptămâni liberi.
În Ţara Românească, boierii liberali Ion Câmpineanu şi fraţii Golescu şi-au eliberat ţiganii robi în anul 1834, un gest care a impresionat în epocă, dar a fost destul de greu urmat , iar în Moldova, la 31 ianuarie 1844, domnitorul Mihail Sturdza, sprijinit de mitropolit, eliberează pe ţiganii domneşti şi mănăstireşti.
În sprijinul dezrobirii activează mari personalităţi ale culturii româneşti, care încearcă să înfrângă cerbicia boierilor conservatori: Alecu Russo, Gheorghe Asachi (a scris piesa de teatru „Ţiganii”, care a fost prezentată public), Vasile Alecsandri (a scris Istoria unui galbân sau Vasile Porojan şi a fost printre primii boieri care şi-au eliberat robii), Theodor Codrescu (a tradus romanul „Coliba unchiului Tom” de H. Stowe, pentru a sensibiliza opinia publică faţă de sclavia umană) şi, în mod special, Mihail Kogălniceanu.
Ultimul numit este autorul unui prim studiu despre romi, realizat în 1837, scris în franceză, publicat la Berlin şi tradus de Gh. Ghibănescu în anul 1900 şi publicat şi la Iaşi. Scopul declarat a fost „de a sluji pentru moment acele voci care s-au ridicat pentru romi. El considera că romii vătraşi se sedentarizaseră şi deveniseră civilizaţi şi îşi meritau cu prisosinţă libertatea. Pentru a împăca pe marii moşieri (din rândul cărora făcea şi el parte), proprietari a sute de robi romi, Mihail Kogălniceanu se exprima astfel: „Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţinea robi şi declară libertatea ţiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de poporul român; iar patria, ca o mamă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească”.
Un amor tragic şi… dezrobirea ţiganilor
Pe 10 decembrie 1855, Divanul Obştesc al Moldovei adopta în unanimitate legea privind emanciparea romilor. Desigur, această chestiune fusese luată în discuţie de multă vreme şi mulţi oameni de seamă, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, luptase pentru desfiinţarea robiei.
Urgentarea adoptării legii, se pare că este legată de un aspect pe cât de romantic, pe atât de dramatic. Mătuşa domnitoru-lui Grigore Alexandru Ghica, Profira Cantacuzino-Paşcanu, avea în casă un rob rom, pe nume Dincă. Acesta era rodul pasiunii pe care soţul Profirei, Dumitrache, o avusese pentru Maria, mama lui Dincă. Cu toate acestea, robul era foarte iubit de stăpână, care nu avea niciun copil. După moartea lui Dumitrache, văduva se decide să plece într-o călătorie la Paris, luându-l cu dânsa şi pe Dincă. În capitala Franţei, acesta se îndrăgosteşte de frumoasa Clementina, pe care, la întoarcere, o aduce cu el în ţară.
Numai că „uitase” să-i spună un amănunt esenţial: că este rob ţigan! Când a auzit franţuzoaica, nici nu a mai vrut să audă de el. Dincă a încercat zadarnic s-o înduplece pe Profira să-i dea drumul. A ajuns chiar până la domnitor, nepotul stăpânei, care i-a oferit 100 de robi în locul nefericitului îndrăgostit. Fără succes însă! Aşa că, disperat, Dincă a luat un pistol, s-a dus în camera Clementinei care tocmai îşi făcea bagajul, i-a tras un glonţ în inimă, după care şi-a zburat creierii!
În aceeaşi seară (27 noiembrie 1855), se întrunise Divanul domnesc, unde, principala chestiune pe ordinea de zi era chiar cea legată de emanciparea romilor. În toiul discuţiilor, a sosit aga oraşului Iaşi, aducând vestea tragediei din casa coanei Profira. La aflarea dramei, Ghica Vodă a ieşit din camera Divanului, nu înainte de a spune miniştrilor să nu plece până ce nu ajung la un acord privind eliberarea robilor. Şi într-adevăr, demnitarii s-au înţeles în cele din urmă, iar peste două săptămâni de zile, robia era desfiinţată în Moldova.
Eliberarea…
Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, marcat de tragismul unei poveşti de dragoste dintre un ţigan, rob al doamnei Profira Cantacuzino-Paşcanu, şi o cameristă franţuzoaică, încheiată cu împuşcarea fetei şi sinuciderea băiatului, a în tocmit în grabă un proiect de lege ce prevedea eliberarea tuturor romilor robi.
La 22 decembrie 1855, legea pentru dezrobirea romilor particulari este votată în unanimitate în Divanul Moldovei. Sunt eliberaţi şi ultimii cca 5.000 de romi robi. La scurt timp, o asemenea lege este votată şi în ţara Românească.
S-a încheiat un proces care a durat peste două decenii şi care a făcut ca robii români din Moldova şi ţara Românească să fie eliberaţi cu 7 ani mai devreme decât sclavii negri din Statele Unite ale Americii.
Din păcate, entuziasmul care a făcut pe marii boieri şi mănăstiri să elibereze pe romi fără despăgubire s-a risipit destul de repede, iar problemele integrării acestei noi populaţii libere a ţărilor Române s-au dovedit mai grele decât posibilităţile de rezolvare ale clasei politice din acea vreme, dar şi după aceea.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii