Simbolismul tradiţiilor din comuna Zvoriştea
Pe valea Siretului, în comuna Zvoriştea, judeţul Suceava, perioada sărbătorilor de iarnă marchează o intensificare a activităţilor culturale ale zonei. Practicile arhaice şi influenţele contemporane co-există şi se întrepătrund, articulând un calendar ceremonial de o densitate simbolică remarcabilă. În cadrul acestor manifestări, ceata de căiuţi reprezintă un rit esenţial, caracterizat prin dansuri ritualice, care, probabil, îşi au originea în straturile precreştine ale culturii populare româneşti. Alături de aceasta, banda de lăieşi aduce în prim-plan funcţiile apotropaice şi ludice ale măştilor, utilizate în ritualuri pentru alungarea răului şi marcarea tranziţiei simbolice dintre vechiul şi noul an. Crăciunul ocupă o poziţie centrală în structura ritualică a comunităţii, fiind precedat de practici pregătitoare cu funcţie simbolică. Colindele, ca forme performative cu rol ceremonial, asigură comunicarea dintre lumea profană şi cea sacră, iar prin formulele lor invocatoare şi urările augurale, devin instrumente ale regenerării ciclice şi ale consacrării spaţiului.
Bradul de Crăciun era o prezenţă familiară în casele bunicilor noştri, fiind împodobit cu obiecte de uz cotidian, care, prin simplitatea lor, îi ofereau o anume eleganţă: „Eu la tata m-am trezât cu brad în casă. Puneam feliuţi de zahar, goldane uscate, se punea în pom ce aveai, ce era în timpul acela. Aşa, şî prin brad se punea tăt vată. Rupeai câte un hiruţ de vată aşe, subţârică, şî înşirai pe toate crengile. Şî erau lumânări, artificii, cumparai câte lumânări de acelea îţi trebuiau şî le legai în brad. Când intra părintele în casă, dacă venea în ziua de ajun, se dădea foc la câteva artifcii de acelea, că mai lăsam şî pe de Anul Nou. Ardeau în brad aşa de frumos, pârâiau, ş-aşa se făcea bradul.” (Hareta Agavriloaie – 80 de ani). În această relatare, observăm un obicei tradiţional de împodobire a bradului de Crăciun, în care sunt utilizate elemente vegetale simple, dar semnificative, ce reflectă o practică larg răspândită în comunităţile rurale. Aceste elemente, cum sunt crengile de brad, fructele uscate şi gogoşile, nu sunt exclusiv dedicate bradului de sărbătoare, ci sunt regăsite şi în alte obiceiuri ale comunităţii. De exemplu, aceleaşi elemente erau folosite şi în cadrul pomului pregătit pentru înmormântare, indicând o simbolistică profundă ce leagă, într-un mod tradiţional, ciclul vieţii de moarte. În tradiţia populară legată de sărbătoarea Crăciunului, darurile erau adesea lăsate sub pernă sau în ciorăpeii atârnaţi în cuierul casei. Aceste daruri, deşi modeste, aveau o semnificaţie profundă şi erau aşteptate cu mare bucurie de copii, care trăiau magia sărbătorii cu aceeaşi emoţie şi entuziasm ca şi cei din vremurile de astăzi: „Şî sub pernă ne lăsa Moş Craciun lucrurile. Ne puneau părinţii sub pernă, când dormeam, şî dimineaţa ne spuneau: Hai, cataţi sub pernă, ce v-a adus moşul? Şî când ridicam perna găseam la fiecare ce puteau părinţii să ne pună, ce ne trebuia, aceea ne luau, nu cine ştie ce. Fie că îţi trebuia un ciorăpaş, o cămeşuică, mă rog, ce putea îţi înjgheba ş-îţi punea sub pernă. Era şî atunci Moş Crăciun, cum nu era.”(Agavriloaie Hareta – 80 de ani). Crăciunurile de altădată se evidenţiau printr-o simbolistică tradiţională autentică şi un profund spirit comunitar. Sărbătorile reflectau bucuria împărtăşită a colectivităţii şi simplitatea gestului de a dărui, în timp ce darurile, modeste şi meşteşugite din resurse locale, erau încărcate de o semnificaţie culturală şi spirituală caracteristică lumii rurale tradiţionale: „Şî venea Moş Crăciun şî la noi. Ne lăsam colţunii în cuier, şî acolo ne lăsa darurile. Primeam exact ce aveam nevoie, fie un pieptăn, fie material de o rochiţă, ce aveau pe atunci. Da’ eram fericite, aşa cum era. Uneori mai aveam şî brad, mai puneam crenguţe de brad pe la icoană, pe la scoarţă.” (Aurelia Petrencic – 88 de ani). În acea lume simplă, fericirea nu depindea de opulenţă, ci de lucrurile mărunte. Atmosfera sărbătorii era întregită de crenguţele de brad aşezate cu evlavie lângă icoane sau pe scoarţe, simboluri ale prospeţimii şi ale renaşterii sufleteşti pe care Crăciunul le aducea în fiecare casă.
Repertoriul colindelor, conservat şi transmis oral, reflectă structura şi dinamica vieţii comunităţilor ţărăneşti. Aceste creaţii verbale şi muzicale aveau o structură complexă şi o semnificaţie profundă, incluzând texte religioase care celebrau Naşterea Domnului, dar şi compoziţii laice cu funcţii augurale, menite să aducă belşug şi prosperitate în gospodării: „Dapăi colindul ista, l-o auzât tata când o mărs la moară, la Ţibeni. Cât o stat acolo l-o învaţat, ş-apă’, când o venit acasă, ne-o strâns pe toţi şî ni l-o cântat. Eu l-am ţinut minte de atunci şî l-am cântat mai departe: Astăzi anu’ s-o-mplinit, / Hristos pe lume-o venit, / Ne-o-nvăţat cum să trăim, / Ca fraţii să ne iubim. / Iuda, iubitor de lei, / Zise cătr-a lor evrei: / Daţi-mi treizeci de arginţi, / Să vi-l dau să-l răstigniţi! / Treizeci de arginti i-au dat, / Pe Hristos l-au cumpărat, / I-au dat haine mohorâte, / I-au dat palme amărâte, / Crucea pe-o mână i-au pus, La Golgota ni l-au dus, / La Golgota evreiască, / Acolo să-l răstignească. / Iisus sta pe cruce sta, / Şi la Domnul se ruga: Of, părinte din-nălţime, / Sufletul la tine vine, / Şi-nc-o dat’ o mai strigat, / Munţii s-o cutremurat, / Văile s-o-mpreunat, / Luna-n sânge s-o schimbat, / Îngeri-ncepură-a plânge: / Ce se varsă atâta sânge?” (Hareta Agavriloaie – 80 de ani). Relatarea acestui colind evidenţiază mecanismele tradiţionale de transmitere orală şi de circulaţie a repertoriului colindăresc în comunităţile rurale. Potrivit relatării informatoarei, tatăl său, Orhei Gheorghe, aflându-se la moara din Ţibeni, a auzit această creaţie şi a memorat-o pe loc. La întoarcerea acasă, a transmis-o membrilor familiei, contribuind astfel la perpetuarea acesteia. Textul colindului este centrat pe o naraţiune religioasă ce explorează temele Naşterii şi Răstignirii lui Hristos, reinterpretând elementele biblice într-un registru liric accesibil. În structura sa, colindul combină simbolismul profund cu imagini dramatice, abordând teme esenţiale precum iubirea frăţească şi sacrificiul divin. Tema iubirii frăţeşti şi a sacrificiului divin este expusă într-o succesiune de imagini simbolice, marcate de dramatism: trădarea lui Iuda, judecata lui Hristos şi răstignirea Sa la Golgota. Ultimele versuri amplifică dimensiunea sacră prin introducerea unor imagini cosmice: cutremurarea munţilor, unirea văilor şi transformarea lunii. În prezent, autenticitatea şi valoarea ritualică a colindelor s-a diminuat considerabil în multe comunităţi, fenomen determinat de modernizarea accelerată şi de schimbările socio-culturale care au afectat satul tradiţional. Repertoriile locale, odinioară extrem de variate şi profund ancorate în specificul comunitar, au suferit un proces de standardizare, fiind înlocuite cu versiuni simplificate, adesea lipsite de straturile simbolice şi de complexitatea semantică ce le defineau odinioară. Instrumentele tradiţionale, precum fluierul, cobza sau buhaiul, sunt tot mai rar utilizate, iar colindele practicate astăzi tind să alunece în registrul unor simple cântece festive despre Crăciun. Astfel, colindul îşi pierde funcţia sa ritualică de regenerare şi consacrare a spaţiului şi timpului, fiind redus, în multe cazuri, la un act performativ de divertisment, golit de încărcătura simbolică şi de profunzimea spirituală care îl definea în contextul ceremonial tradiţional.
Un alt ritual distinct, astăzi dispărut în regiune, era mersul cu Steaua, practicat de grupuri de copii organizate, care colindau gospodăriile purtând o stea confecţionată manual, bogat ornamentată, având în centru, de cele mai multe ori, o icoană reprezentând Naşterea Domnului. Acest obicei avea un profund caracter religios, fiind asociat vestirii Naşterii lui Hristos, iar steaua simboliza lumina divină şi călăuzirea magilor către Betleem. Colindatul cu Steaua se distingea printr-o solemnitate specifică, participarea copiilor fiind însoţită de interpretarea unor colinde ritualice, cu texte elaborate, păstrate din tradiţia orală. Caracterul sacru al acestui obicei şi simbolismul său explicit îl încadrau într-un registru ceremonial ce lega comunitatea de ordinea cosmică şi sacră, ilustrând funcţia spirituală a calendarului de iarnă şi rolul copiilor în perpetuarea acestor practici rituale.
Tradiţiile de Anul Nou, păstrate şi practicate cu o intensitate simbolică remarcabilă, reprezintă o componentă esenţială a ciclului festiv de iarnă din comuna Zvoriştea. Aceste obiceiuri, care integrează elemente arhaice şi expresii culturale autentice, au contribuit la consolidarea unei identităţi locale distincte, conferind Zvoriştei o vizibilitate semnificativă în peisajul etnografic al regiunii. Costumele utilizate în cadrul acestor jocuri ritualice se remarcă prin profunzimea simbolică şi prin transformările graduale pe care le-au suferit de-a lungul timpului, adaptându-se contextelor culturale şi materialelor disponibile. De exemplu, costumul ursului, obicei dispărut din practica locală, care, iniţial, era realizat din stuf cusut pe o pânză robustă, cu masca confecţionată din piele de miel. Ulterior, stuful a fost înlocuit cu cojoace întoarse pe dos: „Eram eu, sor-mea Aspaza şî Amalia, de-a colea, din spate. Cu ursul umblau moş Costache de la Zamostea, cu Mihai şî cu alţi băieţi. Ei s-o fost obosât, au venit acasă şî s-au culcat, să se hodinească oleacă, ş-apă’ să se ducă iară. Şî ne-am îmbrăcat noi, fetele, cu îmbrăcămintele lor. Ne-am făcut urători: una bătea doba şî striga: URSUL MEU DIN SPANIA, L-AM ADUS CU SANIA, şî mă rog, cum erau strâgăturile pe atunci, noi le ştiam că eram copchii tăţi. Eu m-am făcut urător, n-am vrut altceva, am urat, Aspaza era urs. Ş-am umblat cât am putut noi umbla. Când am venit acasă, s-o fost sculat băieţii, şî cu ce să se îmbrace să se ducă înapoi la urat? Că eram noi duse. Şi-am făcut o mulţime de parale, că ne dădea lumea, că era linişte, s-o fost liniştit, nu mai umblau aşa urătorii. Nu ne-o cunoscut nimeni, că aveam măşti pe obraz. Aşa am făcut şî noi parale.”(Agavriloaie Hareta – 80 de ani).
În contextul tradiţiilor de Anul Nou, obiceiurile practicate de-a lungul timpului au reprezentat nu doar o modalitate autentică de celebrare a coeziunii comunitare, ci şi un mijloc esenţial de consolidare a legăturii dintre generaţii. Practicile ritualice, ce implicau grupuri de urători ce se deplasau din casă în casă, aveau o semnificaţie profundă nu doar în ceea ce priveşte darurile primite, dar şi în contextul social al vremii: „Aşa, mai mergem şî câtiva copchii, intram câte doi trei la urat, că dacă eram mulţi nu ne dădea la toţi, restul ne aşteptau pe drum, că acolo mergeam în grupuri mai mari. Şî intram la casele cu poarta deschisă, unele nici n-aveau gard, tot te primea lumea înainte. Unii mai puneau câte un fânar p-afară, ca să ne poată vedea. Şî mergeam încălţaţi în opchinci, cu ogheluţe de lână şî traistă. Aveam traista de la şcoală, era făcută în stative de mama, tare faină. Şî strângeam mere, nuci, colăcei. Ne mai primeau şî prin case oamenii.”(Agavriloaie Hareta – 80 de ani). De-a lungul vremurilor, urăturile nu au fost doar o manifestare ritualică prin care se sărbătorea începutul unui nou an şi belşugul dorit, exprimate adesea în versuri cu o notă satirică, ci şi o formă esenţială de păstrare şi transmitere a unor mesaje profunde legate de experienţele colectivităţii şi de momentele istorice care le-au marcat. Aceste tradiţii orale s-au impus ca un mijloc de reflecţie asupra realităţilor vremurilor trecute, o modalitate de evocare a istoriei şi a trăirilor ce făceau parte din memoria vie a fiecărei generaţii: „Apăi, eu urătura asta o ştiu de la tata, de când o venit din război. Atunci m-a învăţat-o şî o s-o ţin minte cât mai trăiesc: Anu’ nou într-un mulţi ani, / Şî sartaru’ plin de bani, / Belşug mare peste vară, / Şî pace la noi în ţară,/ C-am avut un război mare,/ Cum la nimeni nu-i în zare, / Să-şi aducă tăţi aminte, / C-au vărsat sânge fierbinte, / Mulţi eroi au mai murit, / Şi pe mulţi i-au mai rănit, / Suferind durere mare, / Şî de mâini şî de picioare, / Iar ai mamei copilaşi, / Plâng pe drumuri îngeraşi, / Plâng cu lacrime de sânge, / De pe drumuri când s-or strânge?” (Aurelia Petrencic – 88 de ani). Spre exemplu, urătura menţionată, transmisă de tatăl informatoarei, Calinciuc Constantin, după întoarcerea sa din război, se încarcă de semnificaţii profunde legate de sacrificiile aduse de război şi de consecinţele acestuia asupra oamenilor. Mesajul versurilor face apel la memoria colectivă, evocând eroismul celor care au căzut pe câmpul de luptă şi suferinţele lăsate de război, dar totodată transmite speranţe pentru un viitor prosper şi paşnic, în care, prin urarea de belşug şi pace, se doresc împlinirea dorinţelor şi reconciliarea cu trecutul. Astăzi, în contextul războiului din Ucraina, aceste mesaje capătă o relevanţă dureroasă. Conflictul aflat la graniţa României readuce în actualitate imaginea sacrificiului uman, a familiilor destrămate şi a incertitudinii unui viitor marcat de violenţă şi suferinţă. Asemenea versurilor din urătura transmisă după război, realităţile de acum subliniază cât de fragile sunt pacea şi stabilitatea, dar şi cât de importante sunt solidaritatea, memoria istorică şi speranţa pentru un viitor în care belşugul şi liniştea să prevaleze în faţa conflictelor.
În cadrul sistemului ritual al sărbătorilor de iarnă, un loc aparte îl ocupă practica urării făcute de băieţii mai mari fetelor din comunitate. În seara de Anul Nou flăcăii satului mergeau să ure la casele fetelor nemăritate. Obiceiul avea şi o funcţie maritală, întrucât vizita băieţilor mai mari constituia un prilej de interacţiune socială codificată, ce permitea stabilirea unor relaţii între fete şi băieţi: „Şî stăteam cu sor-mea şî cu Margareta, vecină cu noi, era şî un frate de-a lui tata, că de acum tata nu mai era. Şî cum stateam noi în casă, o venit băieţii să ne ure. Erau tot trei flăcăi, printre care, fireşte, Neculai. Era cu dânşii şî un om care cânta la o vioară. Uncheşu’ meu, na, i-a chemat în casă să ure, ca să se audă mai bine muzica şî să nu stea în frig. După ce ne-o urat ne-o luat şî la dans, pe mine Neculai m-a luat.” (Aurelia Petrencic – 88 de ani).
„Nunta” este un obicei cu funcţii ritualice, practicat adesea în cadrul cetei de tineri. Aceasta reprezintă o nuntă simbolică, ce marchează trecerea dintre vechiul şi noul an printr-o dramatizare cu rol regenerator. Un obicei care a dispărut treptat din zonă. Structura ceremonială a Nunţii de Anul Nou reflectă o cosmologie arhaică, în care actul căsătoriei simbolizează reînnoirea timpului: „Am prins nunta, cum să nu! Era chiar ca la o nuntă. Miresuica era îmbrăcată în rochie albă, restul erau îmbrăcaţi în popular, nanaşii aveau şî ştergare legate. Şî ei veneau pe la case. Unde erau fete, le scoteau în ogradă şî le jucau, erau şi muzicanţi. Era frumos!”(Hareta Agavriloaie-80 de ani). Participanţii la acest ritual sunt tineri necăsătoriţi ai comunităţii, care îşi asumă roluri bine definite şi codificate în cadrul acestui spectacol colectiv: „mirele”, „mireasa”, „nuntaşii” şi „naşii”. Aceste roluri, de regulă interpretate într-o cheie parodică şi ludică, reflectă o dimensiune carnavalescă a obiceiului, care permite o suspendare temporară a ordinii sociale, adesea însoţită de inversarea rolurilor şi de o atmosferă de joacă rituală. Costumele populare sunt esenţiale pentru autenticitatea ceremonialului, iar muzica, interpretată la instrumente specifice, amplifică dimensiunea simbolică şi ludică a ritualului.
Tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou reflectă o legătură profundă între trecutul şi lumea contemporană, în care ritualurile, dansurile şi colindele sunt purtătoare ale unor semnificaţii spirituale şi culturale. Cu toate acestea, schimbările socio-culturale şi influenţele contemporane au transformat în mod semnificativ unele dintre aceste obiceiuri, reducându-le la forme simplificate şi, în unele cazuri, înlocuind profunditatea simbolică cu o abordare mai superficială. În ciuda acestora, legătura dintre generaţii şi importanţa ritualurilor ca formă de regenerare spirituală şi culturală rămân esenţiale pentru comunitatea din Zvoriştea, oferind un cadru în care trecutul este celebrat şi reînnoit în fiecare an.
AGAVRILOAIE DRAGOŞ-GABRIEL,
student la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Facultatea de Ştiinte Socio-Umane, specializarea Conservare-Restaurare
Comentarii