…„Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem”

Conform unei promisiuni mai vechi, îmi întorn ochiul şi condeiul (nu pe cât aş dori eu de des) spre detrunchiaţii noştri fraţi din Bucovina răpită, pentru a le afla gândul şi fapta, bucuria şi păsul, aşteptarea – şi a le face cunoscute conaţionalilor, în Ţară. Apelez, ca întotdeauna, la cele două ziare de limba română: „Monitorul Bucovinean” şi „Gazeta de Herţa” – prin bunăvoinţa poeţilor-gazetari Nicolae Şapcă (director) şi, respectiv, Vasile Bâcu (redactor-şef), care mi le trimit, ritmic, pe internet. Am optat pentru acest ultim trimestru din an – şi a trebuit să fac popas în chiar primele lui zile.

 

„Ierusalimul neamului românesc”

Românul dintotdeauna şi-a împărţit bucuria şi necazul casei sale cu casa lui Dumnezeu. Cu atât mai abitir necazul, pe care nu l-a putut birui pe obişnuitele căi omeneşti, şi-a găsit ultima alinare în rugăciune spre Atotputernicul. O dovedeşte cu prisosinţă (şi) adevărul cuprins în reportajul semnat de Maria Toacă, în pagina I a ziarului „Gazeta de Herţa” (3 octombrie 2024) sub titlul „Când duh rău loveşte la hotare” – „Ne apără nestinsa lumină a Învierii de la Mănăstirea Putna”. Este un dar dumnezeiesc înţeles cu inima şi cugetul de către românii năpăstuiţi de soartă: „Ca să avem unde ne plânge durerile ne-a dat Dumnezeu Sfânta Cetate a Ordodoxiei, Mănăstirea Putna, numită de Eminescu Ierusalimul neamului românesc”. Pentru că, în aceste vremuri de restrişte, „Numai rugăciunile, numai lacrimile ne-au mai rămas ca scut de rezistenţă în faţa nenorocirilor provocate de război”.

Aşa se face că în zorii zilei de 28 septembrie, au venit să-şi plângă durerea zeci, sute de români bucovineni. Părintele Melchisedec Velnic, stareţul mânăstirii împreună cu un sobor de preoţi din Nordul şi Sudul Bucovinei, a oficiat o slujbă de pomenire a românilor căzuţi în luptele de apărare. Se rugau, în genunchi, mame plângându-şi copiii căzuţi în război, neveste tinere rămase fără ajutorul soţilor, fraţi, prieteni, rude. Veniseră de cu noapte din multe sate şi comune îndoliate: Ostriţa, Draniţa, Horbova, Ropcea, Vicov… Rugându-se pentru eroi, Părintele stareţ sublinia că „încă din 1775 (anul răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic) românii de pe aceste meleaguri poartă Crucea Bucovinei”. În aceeaşi zi, pe aceeaşi pagină a ziarului, chiar sub reportaj, la rubrica „Îngerii noştri zboară spre stele”, se semnala cum alţi 8 eroi căzuţi în lupte rotunjesc totalul de 1240 de bucovineni morţi până acum.

 

De la „dascălii pe roţi” cetire…

Alături de casa lui Dumnezeu (cu hăruiţii ei preoţi) care le-a asigurat credincioşilor români bucovineni rădăcini rezistente în timp, s-a aflat şcoala cu dascălii ei. Un exemplu elocvent l-am descoperit în acelaşi ziar, în amplul articol „Şcoala din Băhrineşti – 140 de ani de la înfiinţare”. Băhrineşti este o comună veche, puternică şi sănătoasă, atestată documentar în anul 1458, printr-un hrisov semnat de către mâna lui Ştefan cel Mare. Şcoala, aşa cum este înţeleasă ea sumar – măcar patru pereţi şi un învăţător – a apărut mult mai târziu. Dorul de carte, însă, de cunoaştere, de învăţătură, a existat mult mai demult, în conştiinţa ţăranului român. Iarna, după încheierea muncilor agricole, se deschidea şcoala. În sat îşi făceau apariţia nişte dascăli ambulanţi – aşa-numiţii dascăli pe roţi – care ţineau, pe rând, cursuri copiilor, în nişte case de goaspodari. Mulţi ani, aceşti învăţători itineranţi au adus şi au răspândit lumina ştiinţei de carte în ţinutul Bucovinei şi nu numai.

Prima şcoală – în limba română – în Băhrineşti s-a înfiinţat în anul 1883, prin grija vornicului (primar) Mihai Isopescu, stră-străbunicul autorului articoului amintit, dr. Vladimir Acatrini, profesor de istorie la actualul Liceu din localitate – şi avem, astfel, de înţeles drumul străbătut de făclia cărţii în aceşti 140 de ani. În articol, autorul îi aminteşte pe primii învăţători, statornici, cu acte în regulă: Emilian Antonowiez, Ilie Prelipceanu şi Iftimie Prelipceanu. În anul 1894, în şcoală învăţau 78 de elevi: 44 de băieţi şi 34 de fete. În timp, lucrurile au evoluat: în 1913, şcoala, cu cinci clase, era urmată de 231 de elevi. Între dascălii mai noi: Anton Petricean şi Vasile Balintescu (autor al unor cărticele cu poveşti pentru copii). În anul 1925 ia fiinţă Centrul Cultural „Ioan Gh. Sbierea”, care adună în jrul său câteva zeci de învăţători de la şcoli de pe malul drept al Siretului – zona Baineţ, avându-l ca preşedinte pe Dionisie Cijevschi. Într-un panou de onoare al spiritualităţii locului, sunt sunt consemnate numele câtorva absolvenţi ai acestei şcoli, care i-au dus faima până departe: scriitorul Mihai Prepeliţă, poet, dramaturg, pictor (a cărui mamă şi-a topit durerea în binecunoscuta cugetare: „Eu atâta am plâns în viaţa mea, că poate să meargă o moară cu lacrimile mele”); Mihai Patraş, profesor doctor în Economie; Eugen Patraş, doctor în Drept; Eugen Lati, romancier, traducător; Ion Broască, membru fondator al Societăţii Medicale Române din Cernăuţi; Ştefan Broască, istoric, critic literar. O dată de neuiat, în Cartea de Onoare a acestei comune 30 mai 1999: Regele Mihai împreună cu Familia Regală au participat la sfinţirea Bisericii din Băhrineşti.

 

„Cântă cucu-n Cernăuţi”…

Mărturisesc, ştiam, ca mulţi dintre noi, cum Cântă cucu-n Bucovina: „Cântă cucul, bată-l vina / De răsună Bucovina // Cântă cucu-ntr-un brăduţ / De răsună-n Cernăuţi”… Acum, iată, cântă cucul şi în Cernăuţi, adunând la cântecul său rapsozi şi interpreţi de cântec popular de pe întregul plai al Arboroasei – întregind astfel cel de-al trilea pilon al rezistenţei acestui minunat popor mioritic: folclorul, flacără nestinsă a sufletului românesc. Este vorba de o manifestare cultural-artistică, relatată în ziarul „Monitorul Bucovinean”, din 17 octombrie 2024, sub titlul „Sărbătoare a valorilor muzicale ale neamului nostru românesc”, urmare a Proiectului „Valori ale muzicii româneşti din Nordul Bucovinei” (susţinut de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni) o demonstraţie video, cu portretele mai multor interpreţi şi muzicieni români de vârsta 50 +, însoţite cu fragmente din cele mai cunoscute cântece din repertoriul lor, păstrate în fonoteci – realizat de Societatea „Doamnele Române” (preşedintă Maria Toacă; vicepreşedinte Carolina Jitaru şi Elena Nandriş). Manifestarea a avut loc duminică, 13 octombrie, în preajma zilei de naştere a genialului compozitor bucovinean Ciprian Porumbescu, a cărui placă comemorativă este fixată pe faţada Palatului Naţional al Românilor din Cernăuţi – locul de desfăşurare a programului. Între talentele prezentate am reţinut pe: Nicolae Hacman, violonist, Artist Emerit al Ucrainei; Nicolae Mintencu, violinist din Voloca, Învăţător Emerit al Ucrainei; Maria Dovghei din Voloca, interpretă, profesoară la Colegiul de Arte „Isidor Vorobchievici”; Gheorghe Puiu, interpret, a cântat însoţit de Corul „Dragoş Vodă”; Victoria Costinean din Ropcea, interpretă, conducătoarea Amsamblului folcloric de copii „Izvoraşul”; Elena Nandriş din Mahala, cu două colective artistice create de ea: Grupul vocal „Vocea neamului” şi Grupul folcloric „Urmaşii lui Ştefan”.

Toţi aceşti artişti, împreună cu alţii la fel de valoroşi, fac subiectul cărţii „Cântă cucu-n Cernăuţi”, scrisă de Maria Toacă şi lansată cu acest prilej, despre ea vorbind poetul şi ziaristul Vasile Bâcu, preşedintele Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română „Mihai Eminescu” Cernăuţi şi Vasile Rauţ, preşedintele Societăţii panucrainene „Golgota”.

*

…Aşadar, biserica, şcoala, folclorul – cei trei piloni, ca nişte puncta cardinale, pe care se sprijină trăinicia românilor bucovineni. Sigur, era/este nevoie şi de cel de-al patrulea pilon-punct cardinal. Acesta este Speranţa, care nu i-a părăsit niciodată pe fraţii noştri înstrăinaţi de nedreptăţile soartei: speranţa de-a se uni cu Ţara. Adeverind astfel – pentru a câta oară? – nemuritoarele versuri ale lui Eminescu în dialog cu Codrul natal :

 

…„Iar noi locului

ne ţinem,

Cum am fost

aşa rămânem”.

 

 ION ANDREIŢĂ,

pălmaş cu condeiul