Spuneam, cu un alt prilej, că Lumina amintirilor, un mic roman (2022), propunea un titlu-acoladă, sub care putem aşeza întreaga creaţie a Mariei Elena Cuşnir. Cei care i-au urmărit scrisul prozastic vor fi sesizat amprenta lirică a textelor. Poetă în primul rând, Maria Elena Cuşnir râvnea a ancora la himericul mal al idealităţii, poemul fiind „dialogul dintre pământ şi cer”. Având la îndemână această cheie hermeneutică, înţelegem că poeta locuieşte între „hotarele himerelor”, ascultând „cântecul efemer al silabelor”; şi, în pofida „muşcăturii reci a morţii”, propune o salvatoare confesiune. Acest lirism încearcă să inocenteze lumea, redescoperind candoarea şi naivităţile romantice, hrănind iluzia că „trupul clipei”, lunecos, ar putea fi crucificat. Ori că dulcea amăgire, ascultând muzica tăcerii, ar însufleţi „o picătură de timp”. Fără a considera poezia o „relicvă romantică”, Maria Elena Cuşnir înţelege poemul ca „spaţiu sacru”. Încât, frisonul existenţial capătă, în paginile sale, un accent confesiv, o infuzie autobiografică (ficţionalizată). „Blestemat”, aşadar, de a fi un fir de lumină, poetul, în această viziune, este sortit a-şi îmblânzi, prin scris, chinul existenţial, chiar dacă ecoul speranţei are „gust de ţărână”.
Observator atent, cu o impresionantă memorie a amănuntelor, Maria Elena Cuşnir aduce la rampă un şir de „visători curaţi”, într-o epocă tulbure, răvăşită de atrocităţi, abuzuri, arestări, umilinţe. Paradoxal, Orele toamnei (2015) era o carte tandră, decupând amintiri luminoase, desluşind, sub vraja toamnelor maramureşene, respiraţia pădurii, mirosul ierbii, surâsul soarelui etc., vremurile întunecate nereuşind a înăspri sufletul. Încât şi tonul jurnalelor, cercetând „comoara trecutului”, iradiază, surprinzător, optimism. O bucurie necunoscută pulsează febril odată cu reînvierea naturii; zvâcnetul ei, pompând sevele tinere, purifică sufletul şi cântecul luminii se revarsă generos asupra celor din jur, ca o muzică tămăduitoare.
Silinţele prozatoarei repertoriază, cu adoraţie castă, o lume paralelă, pierdută. Spirit silvan, cu vocaţia călătoriei, Maria Elena Cuşnir ne împărtăşeşte, cu emoţie naturistă şi date culturale, în exces (uneori), frumuseţea lumii, plonjând în adâncul sufletesc al personajelor, învăluite, din acelaşi imbold liric, de un abur romanţios. Dar iluziile protectoare nu elimină poverile dubitative. După cum, încrezătoare în valorile tradiţionale, ruinate în haosmosul epocii, prozatoarea refuză net, prin visătorie, transumanismul în vogă, anunţând tenebros un viitor computerizat. Maria Elena Cuşnir invocă obsesiv „rădăcinile emoţionale”, depoziţiile sale scriptice fiind o convingătoare pledoarie. Romanul, scris în vremuri pandemice, alternează între notaţia frustă, directă şi retrospectiva catifelată, filtrată livresc. Cum, cu ceva vreme în urmă, Ioan Holban ne anunţa că, în plină postmodernitate (efervescentă), asistăm la „resuscitarea (neo)romantismului”, romanul / romanele Mariei Elena Cuşnir trebuie citit / citite în această cheie.
Există în scrisul Mariei Elena Cuşnir un topos sacru (casa, ca „adăpost al reveriei”, cum ne prevenea G. Bachelard, dar şi ca spaţiu protector) şi o nostalgie irepresibilă, invocând „tăişul timpului pe umeri”. Fie că e vorba de „colţul maramureşean”, depănând saga „neromanţată” a părinţilor pe fundalul unei epoci tumultuoase, fie că invocă anii senini, închişi „între hotarele copilăriei” sau preumblările (ritualice) în raiul de la Strigoaia sau pe străduţele unui oraş „înghesuit” (Suceava), autoarea ne oferă, livrându-se fără rest, un şir de „trăiri neruginite”. Gustând din muzica diafană „a zilelor cu aripi deschise”.
Viziunea neoromantică, sub ambalaj ficţional, reînvie, o lume dispărută, de o civilitate fără cusur, refuzând mizerabilismul. Eroii prozatoarei „suferă”, cu toţii, de sentimentalism, fac parte din aceeaşi familie de spirite, cultivă, fără pusee moralizatoare, arta admiraţiei. Prelungesc, dincolo de graniţele copilăriei, un posibil medelinism care înfruntă nu doar timpul coroziv, ci şi babilonia unei lumi cinice, intolerantă, alienată, egoistă, în vârtej relativist, refugiindu-se, salvator, în reverie şi călătorie. Maria Elena Cuşnir reconstituie, sfidând moda, acceptând aerul vetust, atins, părelnic, de anacronism şi refuzând trend-ul epocii, o lume care a fost şi care, prin eroi exemplari (moraliceşte), încearcă să supravieţuiască.
Se înţelege că noul roman, Visul lui Arin, respectă reţeta. Delicat, fire solitară, informatician şi scriitor cunoscut, Arin vrea să se smulgă din „prizonieratul berlinez” (era angajatul unei prestigioase firme) şi, cufundat în „visare”, redescoperă, după ani de uitare, locurile copilăriei. Brusc, dezrădăcinatul hotărăşte să se reîntoarcă acasă, părăsind un viitor asigurat şi un spaţiu în care „totul pare perfect”. Şi în care se simţea absent. Torturat de întrebări, reînviind, sub cupola amintirilor, lucruri mărunte, porneşte spre casă, în căutarea „rădăcinilor”. Timpul „vorbea”, întoarcerea poate să pară o înfrângere. Uitată o vreme, lumea ascunsă a copilăriei erupe din străfundurile memoriei. Încorsetat de amintiri, adâncit în trecut, în preajma celor dragi (părinţi, bunici), în pofida unor pasagere iubiri (Anita, oferindu-i „clipe înaripate” sau Hanna, îmbătată de muzica naturii ca dar suprem), Arin / Arinel ştie că doar flacăra iubirii poate „însufleţi timpul”.
O va cunoaşte pe Hélene, o fostă profesoară, ocupată cu grădinăritul. Îşi oferă ajutorul, vor avea lungi dialoguri (romanul însuşi fiind dialogal), încât cel închis în sine, excelând în profesie, cucerit de „tinereţea” pensionarei va realiza, odată cu apariţia Brighittei, că iubirea este o poezie a sufletului. Johan, fratele Brighittei (ambii fiind copii doamnei Hélene) îi oferă sfaturi şi încurajări. Romanticul Arin, în compania lor, are răgazul de a-şi limpezi nelămuririle şi de a-şi înfrânge temerile. După ani de lâncezeală, tulburat de Brighitte (o fire reţinută, nedorind să-şi „complice” viaţa), Arin descoperă, într-o lume nesigură, o oază de linişte, încercând să o „descifreze” pe misterioasa fată. Brighitte e „îngerul binelui” şi cei doi, hărăziţi unul altuia, pornesc în căutarea unui nou început. Un happy-end previzibil, Arin aflându-şi rostul şi împlinindu-şi visul.
Iar autoarea, credincioasă formulei romaneşti (cultivată cu obstinaţie), ne propune un segmentat discurs confesiv; fie în pagini de turism cultural (aglomerând informaţii), fie invocând muzica ascunsă a naturii (lăudând respiraţia ei vindecătoare), fie, privind în oglinda timpului, atentă la metamorfoze, chemând elixirul iubirii şi al credinţei. Chiar dacă, pentru unii, romanul de dragoste pare „uzat” iar călătoriile, aşa cum s-a observat, sunt un leitmotiv al prozei sale poematice. Un grupaj liric închide micul roman, prelungind reveria.
ADRIAN DINU RACHIERU
Comentarii