În urmă cu 34 de ani să muta la veşnica fericire cuviosul Paisie Olaru. Viaţa lui a fost, este şi va fi un reper duhovnicesc de mare importanţă. Născut într-o familie de oameni harnici şi credincioşi, tânărul Petru, pe numele său primit la botez, s-a dovedit o fire contemplativă, empatică şi plină de iubire faţă de suferinţa celor din jur.
Lecturând cu adâncă emoţie scrierile pline de har din viaţa părintelui Paisie observăm că de timpuriu a fost hărăzit cu o fire plină de compasiune şi de iubire. În acest sens cuvioşia sa mărturisea: „Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În faţa noastră, se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi treceau pe drum mai multe care încărcate, între care era şi un om sărac, cu un car încărcat, cu doi boişori. La un dâmb nu puteau boişorii să ridice, iar omul îi bătea şi îi îndemna. Săracii boişori au căzut în genunchi, iar eu fiind pe cerdac m-am aşezat în genunchi şi cât puteam împingeam de cerdac şi ziceam: Hai, măi boişori, sculaţi-vă! Hai cu „Doamne ajută!”. Aşa strigând, numai ce văd că juncanii se scoală şi pleacă, iar eu bucuros, am zis : „Slavă, Ţie, Doamne!” (Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, ed. electronică, Apologeticum, p. 14).
În iubirea milostivă şi jertfelnică părintele Paisie îi cuprindea, atât pe vieţuitorii din mănăstiri sau parohii, cât şi pe credincioşii din lume. Conştient profund de adevărul apostolic rostit de Sfântul Pavel: „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22), cuviosul Paisie era mereu atent la suferinţele întregii lumi şi se ruga pentru aceasta. „Fiind secetă mare în vara anului 1990, ucenicii îi spuneau părintelui Paisie, care zăcea la pat: „Nu plouă, părinte, este secetă mare!”. Iar el răspundea: „Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi şi să postim, că Domnul are de unde da, dacă are cui da!”.
După ce a început să plouă, ucenicii i-au spus: „Părinte Paisie, plouă afară!”. Iar el a început a plânge în pat şi a zis ucenicului său de chilie, monahul Gherasim: „Adă-mi şi mie un pahar cu apă de ploaie de afară să beau, că cine ştie ale cui sunt lacrimile acestea!”. (Arhim. Ioanichie Bălan , Părintele Paisie duhovnicul, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 100).
Un reper unic, demn de admirat şi de urmat, îl reprezintă prietenia duhovnicească dintre cuviosul Paisie şi cuviosul Cleopa. Din viaţa acestor cuvioşi reţinem faptul că în toamna anului l935 părintele Cleopa venea din armată şi a trecut pe la părintele Paisie, care se afla la Schitul Cozancea, pentru a primi binecuvântare. Iar la plecare cum îl petrecea prin pădure, l-a întrebat dacă doreşte să devină călugăr şi să se închinovieze la Cozancea. Aflând că părintele Cleopa vrea să plece la Sihăstria, pentru a nu fi atât de aproape de casa părintească şi pentru a se nevoi acolo unde au trăit şi fraţii săi, atunci au stat în genunchi, au făcut trei metanii şi părintele Paisie a spus această rugăciune: Doamne, binecuvântează făgăduinţa noastră ca să fim amândoi împreună, şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi să fie el la capul meu, iar de va muri el intâi să fiu eu la capul lui! Amin!” (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 12, Ed. Mănăstirii Sihăstria, Vânători, 2010, p. 38).
Părintele Paisie a avut un rol deosebit de important în vremurile de încercare din perioada comunistă în care monahismul a trecut prin ample suferinţe. Pentru a-i ajuta pe monahi să poată traversa primejdiile, cuviosul Paisie a asemănat această încercare cu o ploaie de care trebuie să se adăpostească, iar pentru a nu-şi uda hainele, făcând aluzie la excluderea din monahism, să-şi aşeze straiele sub o găleată, iar după trecerea furtunii, se vor afla spălaţi bine, adică primeniţi sufleteşte şi trupeşte, şi vor putea să îmbrace iarăşi haina călugărească.
De reţinut este şi contribuţia decisivă a cuviosului Paisie în momentul de cumpănă în care puterea politică de atunci hotărâse închiderea mănăstirii Sihăstria şi excluderea monahilor. Despre acest episod povesteşte în mod emoţionant părintele Gherasim Bulearcă, ucenicul cuviosului Paisie. Aflându-se în faţă persoanei responsabile de punerea în practică a directivelor amintite, cuviosul Paisie l-a invitat în chilia sa şi i-a spus câteva cuvinte, prin care l-a impresionat pe acel trimis până la lacrimi. Nu doar graiul şi sensul acestora l-au mişcat, ci simplitatea părintelui şi a chiliei sale. Astfel, decizia nu s-a pus în aplicare, spre binele tuturor. Aceasta arată viaţa de sfinţenie, care poate schimba inimile celor din jur după cum mărturiseşte un alt cuvios omonim, Sfântul Paisie Aghioritul: Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi şi pe ceilalţi îi ajuţi (Cuviosul Paisie Aghioritul, Pa-timi şi virtuţi, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 272).
După căderea comunismului, în primavara anului 1990, un grup de teologi au stăruit ca părintele Cleopa să devină patriarh. Parinţii din obştea Mănăstirii Sihăstria erau întristaţi de aceasta şi cereau ajutorul lui Dumnezeu. Ultimul cuvânt îl aşteptau de la Părintele Paisie. S-au dus toţi să-l vadă şi să-l întrebe. Bătrânul le-a citit după obicei o rugăciune de binecuvantare şi de călătorie, iar la urmă le-a spus cu hotărâre: Doamne ajută, drum bun, dar Parintele Cleopa nu pleacă de aici! Rugăciunea şi cuvântul bătrânului a liniştit obştea mănăstirii şi a izbăvit pe toţi de această ispită (Părintele Cleopa în dialog cu Părintele Galeriu (Youtube.com).
Preafericitul părinte patriarh Daniel îşi amintea cu adâncă emoţie şi recunoştinţă de chipul şi lucrarea preacuviosului părinte Paisie: „a fost un izvor de linişte, de mângâiere şi de pace, de căldură sufletească, acesta era sufletul său mare şi trupul său slăbit de nevoinţe şi de rugăciune. Aşa l-am cunoscut în anii studenţiei când am venit aici. Mi-a dat o binecuvântare şi zile întregi am simţit o pace deosebită, o pace a lui Dumnezeu care se revărsa prin binecuvântarea lui, fiind duhovnic mare şi smerit” (Cuvântul IPS Mitropolit Daniel la trecerea în viaţa veşnică a părintelui ieroschimonah Paisie Olaru, în vol. Părintele Paisie Duhovnicul, p. 60).
Pentru evlavia şi cinstirea de care se bucură aceşti cuvioşi în zona Bucovinei, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, dimpreună cu părintele stareţ şi cu obştea, zidesc la Vadu Negrilesei o mănăstire. Aceasta se doreşte a fi o ctitorie de obşte. Atât, autorităţi centrale şi locale, cât şi ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi credincioşi sunt mereu plini de bunăvoinţă faţă de această mănăstire. Aşa cum era de aşteptat, parcursul este anevoios şi plin de încercări, dar nădejdea este mare, credinţa puternică, iar iubirea faţă de aceşti sfinţi este statornică în rândul clerului şi credincioşilor bucovineni.
În încheiere, adresăm îndemn de a contribui la zidirea frumoasei mănăstiri de la Vadu Negrilesei şi de a stărui în rugăciune pentru a fi duse la bun sfârşit lucrările începute. Totodată, invităm, în numele părintelui stareţ arhim. Ştefan Guşă şi al obştii mănăstirii, la pomenirea din 2 decembrie la Mănăstirea Vadu Negrilesei, când va avea loc slujbă arhierească şi tradiţionalul pelerinaj spre bordeiul părintelui Cleopa. Veşnică să le fie pomenirea din neam în neam!
Pr. FILARET RUSCAN
Comentarii