Lingvistul Stalin (IV) 

Discursul public oficial practicat de regimul de sorginte bolşevică – dar cine să ştie dacă nu cumva, de fapt, discursul public al unei categorii de politicieni mai populate cu cât se face mai mult caz de democraţie şi care depăşeşte cu mult hotarul de regim şi de culoare de partid, poate că în general al promotorilor cu pompă a lui demos kratos ca bună vacă de muls în ulcior privat, pe limba vulgului autohton – a fost în primul rând unul ipocrit, bazat pe falsificare şi pe minciună, performat în dedublare a sinelui şi separare fermă a acestuia între o parte care, fie şi relativ, cunoaşte realitatea, planul şi intenţia, şi alta care execută actoria ascunderii, a mistificării, a îmbrăcării părţii autentice nepopulare a obiectului şi deopotrivă a subiectului care construieşte şi propagă minciuna în straiul contrafăcut hotărât ca necesar şi oportun. Asta face propaganda – acea componentă a acţiunii derulatorului de proiect public mai de orice natură care devine conştient că, din varii motive, anumite laturi sau aspecte ale facerii lui, nepopulare fiind, dar având nevoie de susţinerea populară ori măcar de evitarea opoziţiei comunităţii, se cer ascunse publicului ori înfăţişate mascat. Regimurile politice autoritariste, funcţionând pe seama confiscării instituţiei statale şi a folosirii ei în impunerea şi derularea cu forţa a proiectelor, asociază serviciului de propagandă, întotdeauna bine dezvoltat şi activ peste tot în organismul social, componente de forţă însărcinate să supravegheze populaţia şi să prevină actele de neconformare, inclusiv prin acţiuni de izolare şi sancţionare a insurgenţilor. Ideologia este aceea care decide figuraţia actului mistificator, motivând, justificând, legitimând în baza unei viziuni cu fundamentare teoretică poziţiile, acţiunile şi atitudinile care se impun folosite, anvergura şi felul actului propagandistic însuşi, conţinuturile pe care propaganda le distribuie public şi maniera acesteia de operare. În puterea ei stă să se decidă în ce constă şi cum trebuie să arate binele, optimul, fericirea, pe ce cale se obţin şi cum se consumă ele – totul în baza unor adevăruri-fundament, precum la progresiştii marxişti lupta de clasă ori proprietatea privată care naşte iminent capitalism şi exploatare, acestea la rândul lor integrate de regulă în sisteme articulate după modelul teoriei ştiinţifice, doar că, deşi învecinate şi adesea întrepătrunse, în vreme ce teoria explică fapte, fenomene, legităţi, deci are preeminent o funcţie cognitivă, ideologia are menirea să confere legitimitate actului voluntarist ori numai interesat desfăşurat în terenul vieţii practice.

Astfel stând lucrurile, lingvistul Stalin nu e de privit nicicum ca plantă din grădina de flori ori de pe ogorul de astâmpărat alte trebuinţe omeneşte pozitive, ci, în continuare, ca una carnivoră şi toxică. Lăudătorii îl ridică deasupra tuturor în panteon şi tot ei, ca executanţi, îl divulgă, îi relevă ţintele deloc nevinovate ascunse printre aserţiunile ştiinţifice pe seama limbii, care e tratată, în esenţă, ca un teritoriu de interes cât se poate de material şi cu intenţii în consecinţă – nu poetic, nici vorbă, chiar dacă şi de măestria în domeniu ar atârna, în aceeaşi viziune, într-o măsură însemnată reuşita ingineriei de suflete.

La un an de la apariţia a genialei lucrări a tovarăşului Stalin „Cu privire la marxism în lingvistică“, spre exemplu, în relaţie cu sârguinţele la care evenimentul mai mult obligă decât le prilejuieşte în lumea condeierilor, Contemporanul se străduieşte să articuleze câte ceva pe această temă. Ceea ce iese este însă destul de anemic dincolo de frazarea encomiastică şi lozincardă şi de reiterarea obişnuitei recunoştinţe şi a eternului angajament faţă de genialul Stalin: Din lucrarea tovarăşului Stalin reies sarcini de onoare şi pentru scriitorii şi artiştii din ţara noastră. Discuţia asupra problemelor poeziei, organizată de Uniunea Scriitorilor din R.P.R în februarie 1951, a subliniat necesitatea luptei împotriva tendinţelor proletcultiste [n.n. – A.B.: o pasiune stalinistă a momentului, în seama proletcultismului punându-se cu deosebire refuzul tradiţiilor progresiste] în literatura noastră, tendinţe care au primit lovituri nimicitoare prin critica îndreptată de I.V. Stalin împotriva concepţiei lui Marr şi a dogmatismului. Însuşirea temeinică a limbii, a gramaticii, îmbogăţirea vocabularului lor, cunoaşterea bogăţiilor limbii noastre populare, reprezintă pentru scriitorii noştri un mijloc preţios de valorificare a conţinutului de idei al operelor lor, de perfecţionare a măestriei lor artistice, contribuind astfel, prin îmbogăţirea limbii literare, la desvoltarea limbii române şi a culturii noastre socialiste.

Abia dacă transpar aici ideile deloc noi care se constituie în sarcini de onoare şi care şi-au avut rolul lor în condamnarea la condiţia de maculatură a mii şi mii de pagini scrise şi oferite vremii, sub chemarea ei progresită, drept literatură: cultură socialistă, anticosmopolitism în înţelesul de antioccidentalism şi, mai accentuat, accesibilitate prin limbă a întregului popor şi prin conţinut de idei obţinut prin cunoaşterea profundă şi exprimarea cu măestrie a adevărului vieţii. Ceva mai precis, poate prin detaşare, pare să fie, în acelaşi număr al Contemporanului, gazetarul, acum, Costin Murgescu, cel care peste nişte ani va combate, la fel de convingător, planul sovietic al lui Valev:  …dacă limba pe care o folosim nu este inteligibilă pentru cei cărora ne adresăm, tot efortul nostru de gândire devine zadarnic. Numai limba simplă, clară, capabilă să comunice masselor, ne dă posibilitatea să fim înţeleşi. Asta pentru că, precum spune Stalin, realitatea gândirii se manifestă în limbă şi, drept urmare, fără o limbă înţeleasă de societate şi comună pentru membrii ei, societatea îşi încetează producţia, se destramă şi încetează de a exista ca societate. În acest sens, limba fiind un mijloc de comunicare, este în acelaşi timp şi un instrument de luptă şi de desvoltare a societăţii – lucruri care dacă par, chiar pe de-a-ntregul, pertinente şi incontestabile, asta este pentru că în cultura lor am respirat în bună măsură (şi oricum, nu e aici locul pentru dezbateri în chestiune). Adaugă gazetarul – fiu al unui general român şi având curând probleme de origine socială – deplin în spirit stalinist: O serie de barbarisme au putut astfel să apară în limba literară (scrisă). Aceste franţuzisme, anglicisme, germanisme nu foloseau poporului şi nici nu au fost folosite de el. Faptul că ele au năpădit în special terminologia juridică şi administrativă nu este întâmplător, clasele exploatatoare căutau în acest fel să ascundă cât mai mult conţinutul adevărat al măsurilor poliţiste, de oprimare, pe care le luau şi totodată să împiedice massele să folosească bruma de drepturi cetăţeneşti înscrise răzleţ prin legi. Terminologia de neînţeles pentru masse întregea caracterul formal al drepturilor acordate: oamenii nu înţelegeau despre ce anume este vorba şi în consecinţă nici nu puteau să folosească pretinsele „drepturi”. Este, de aceea, o sarcină de onoare a presei noastre, legată prin toate fibrele de popor, să aducă contribuţia ei luptei pentru curăţarea limbii noastre de aceste barbarisme care mai sunt uneori folosite. Şi nu s-ar mai cere deloc spus că aici nu e propriu-zis vorba de limbă – nici măcar atunci când se reclamă, într-un populism bolşevic de neîntrecut, coborârea din cultură şi din civilizaţie la nivelul nealfabetizatului, poate că una dintre cauzele a ceea ce se cheamă azi analfabetism funcţional – ci de ideologie şi de propagandă făcând servicii unor precise interese.

In fapt, aniversarea pare cert, ea însăşi, confiscată, aservită şi folosită – lucru foarte obişnuit în aceşti ani, învăţat repede şi bine de la sovietici. Cu preţul oricăror plecăciuni, executate însă astfel încât să devină utile propagandistic, se slujeşte, fără a se contrazice câtuşi de puţin învăţătura şi în dispoziţie de a se face cu orice şi oricâte concesii, implicit şi până oriunde în privinţa limbii, se urmăreşte punerea în lumină a două concepte: naţionalul şi întărirea statului şi a partidului. Acestora în principal li se subordonează şi le devin argumente toate câte se vehiculează acum în discursul de la Bucureşti. Iată: In lucrarea sa, tovarăşul Stalin aduce un nou aport în rezolvarea marxist-leninistă a problemei naţionale, aprofundează problema comunităţii de limbă ca unul din factorii constitutivi ai naţiunii, fundamentează teoretic marea stabilitate a limbii, analizează diferenţa dintre limba naţională şi cultura naţională, precizează rolul limbii ca formă a culturii naţionale. Geniala lucrare a tovarăşului Stalin luminează şi politica Partidului nostru în problema naţională, calea înfloririi culturii şi limbii naţionale în perioada construirii socialismului, calea revoluţiei noastre culturale care desvoltă o cultură socialistă în conţinut şi naţională în formă… Precum şi: Această teză generalizează experienţa socialismului în U.R.S.S., a construirii Statului Sovietic […] Această teză stalinistă înarmează pe oamenii muncii din ţara noastră cu înţelegerea clară a rolului Statului lor ca formă a dictaturii proletariatului şi al Partidului ca forţă conducătoare în Stat, în formarea şi consolidarea bazei economice a socialismului, în organizarea planificată a industrializării socialiste şi a colectivizării agriculturii, în întărirea capacităţii de apărare a ţării, în creşterea forţelor păcii.

Iar mai departe înţelesul se impune cu de la sine putere – ca şi regimul cel nou din România, care devine tot mai puternic şi cu cât îşi sporeşte autonomia în relaţia lui cu Moscova.

AUREL BUZINCU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI