Vârsta de fier

…S-ar zice că săptămâna asta a început cum nu se poate mai rău. Cu „Blue Monday”, despre care cei care o ştiu şi se-ncred în ea zic că e cea mai urâtă din fiecare an. Vestea bună e că, dacă şi ei au depăşit-o cu bine, nu?, celelalte vor fi cu ascendent (în stele, baftă etc.) la excelent. Şi încă mai bună vestea că ziua ce a urmat – marţi, cu prezise trei ceasuri rele – a fost, în calendare neoficiale ce tind a se oficializa, Ziua Statului Degeaba. Marcată începând din 1973 nu chiar întru lene, cum s-ar crede într-o primă idee, ci spre „a ne concentra pe noi înşine”. Nu în ultimul rând, pricep, spre a gândi cum (e) ca persoană să fii cel/cea mai important(ă), ca mai întâi să ai grijă de tine. Context în care-mi vine să adaug că, la nivel european, se poartă tot felul de discuţii despre fel de fel de „mai bine”, inclusiv despre pensii după mai puţini ani de muncă (pe când statele ar vrea să le acorde după mai mulţi) ori despre săptămâna cu patru zile de lucru. Nu neapărat idei care să te facă să zâmbeşti cu gura până la urechi, dacă a-i lua în calcul, bunăoară, că pensionarea timpurie ar însemna ca din floarea vârstei să ai grijă să pui bani albi pentru eventuale zile negre, ori că săptămâna redusă de lucru ar însemna şi leafă mai mică (astfel ca din leafa ta de azi să dai o porţie şi cuiva despre care administraţia stelară crede că ar vrea să presteze în locul tău ori pe lângă tine). Pe unde radio, de la un sociolog de departe, al cărui nume mi-a scăpat, am ţinut minte că o provocare a viitorului (în lume, nu doar în Europa noastră) e cine şi cum să aducă spre echilibru o situaţie care, probabil, nu vă e străină (într-un fel sau altul): oameni care vin la slujbă ca să se odihnească vs oameni care trudesc şi în timpul liber.