S-a scris enorm despre Eminescu, constata istoricul N.A.-Bogdan în monografia „Oraşul Iaşi”, cu un capitol dedicat „Junimii”, subliniind că doar o parte din exegeze va rezista peste vremuri. Observaţia făcută acum o sută de ani constituie un avertisment care nu înlătură necesitatea cercetării, dar atenţionează asupra calităţii. Preluarea permanentă în plan rebusistic, asumată de Serghei Coloşenco, tinde constant şi spre o performanţă calitativă.
Volumul al XIV-lea, din seria „Eminescu 39…”, se deschide cu evocări ale poetului făcute de contemporanii săi. Mărturisirea lui Ioan Slavici conform căreia viaţa lui Eminescu a fost întotdeauna o amarnică luptă cu sărăcia nu trebuie acceptată necondiţionat, ca, de altfel, nici opiniile celor care susţineau că poetul era un risipitor. Echilibrat, Maiorescu stabileşte adevărul: Eminescu a avut totdeauna atât cât i-a fost necesar ca să trăiască decent, ba chiar să se perfecţioneze (fondurile financiare acordate de junimişti în speranţa că îşi va obţine doctoratul în filozofie la Berlin). Dar Eminescu era poet şi asta explica totul. Se spune că, lipsind o vreme din ţară, Maiorescu l-a sfătuit pe Eminescu să se bucure de confortul locuinţei sale, casa unui avocat renumit şi om politic proeminent, excelent dotată, inclusiv cu bucătari şi servitori. Poetul ar fi acceptat, dar, după câteva zile de izolare şi plictiseală, lipsit de prezenţa lui Creangă şi a altor amici aşijderea, a părăsit locuinţa lăsând un plic pentru Eminenţa Sa, ministrul Titu Maiorescu, inscripţionat aşa: „E. S. min. Tit Maiorescu”. Nu trebuie să fii rebusist pentru a înţelege mesajul care n-are nevoie de comentarii. Ca şi în alte împrejurări, olimpianul mentor, înţelegător cu emulii săi, a trecut peste mica ofensă, dovedindu-se tot timpul un factor providenţial pentru poet. Slavici are însă dreptate când vorbeşte despre impresionanta informaţie a poetului. Cultivat în atmosfera marilor capitale, Viena şi Berlin, cunoscător perfect al limbii germane, geniala sa minte a manifestat o deosebită predilecţie pentru marii filosofi, în special, pentru Schopenhauer.
Considerând poezia „o căsătorie a realităţii cu idealul în sufletul poetului”, socotind imitaţia drept o vulgaritate, sarcasticul Hasdeu conchide: „Eminescu va trăi veşnic, fiindcă a izbutit a găsi frumosul fără a imita”. Apreciere preţioasă, cu atât mai mult cu cât marele savant era un înverşunat adversar al „Junimii”. El este acela care a reuşit să publice în revista lui Jacob Negruzzi poezia „La noi e putred mărul” cu acrostihul uşor şi intenţionat germanizat, „Convorbiri literare”, şi semnată P.A. Călescu! Junimiştii nu erau şi rebusişti.
Dar şi urmaşii au de spus ceva despre poet. G. Topîrceanu, observator al vieţii dotat cu lentile speciale este deranjat cu prilejul unei aniversări de „Veronico-manie”, adică afişarea pretutindeni a „muzei mediocre” alături de geniul absolut. În pofida simpatiei pentru marele umorist, trebuie să precizăm că ulterior perspectiva a cunoscut o ameliorare. Volumul epistolar „Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit” a demonstrat categoric sinceritatea sentimentală şi forţa iubirii celor doi, mai mult decât „prietenia curată”. Cât priveşte situaţia bătrânului profesor Micle, căruia Topîrceanu îi ia apărarea, opiniile riscă să tindă spre infinit. Suntem totuşi de acord cu părerea că adesea publicul este interesat „mai mult de dessous-urile vieţii” unor celebrităţi, valabilă şi astăzi, ba chiar încurajată sub antetul VIP.
Mircea Zaciu este impresionat de masca geniului: „Nu există nimic mai sfâşietor în mărturiile trecutului nostru. Un om care pare să fi stat ani în şir cu faţa către cer şi mâinile pe piept ca în aşteptarea supremei dezlegări”.
Într-o vreme, polivalenţa poetului a fost exploatată şi altfel. Cum nu putea fi ignorat nici măcar în proletcultism, era prezent în manualele şcolare şi în programul serbărilor şcolare cu un fragment convenabil din „Împărat şi proletar”, cu „Scrisoarea III“, cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…” şi alte câteva poeme inofensive ideologic. În schimb, eliminarea „Doinei” a dus la ediţii incomplete, exegeze ciuntite, represalii. Numai la Aiud „Doina” se cânta şi se recita în libertate, conform paradoxului că în închisoare poţi fi mai liber decât afară. Eminescu era un argument solid, însă şi un pericol pentru proiectele vremii când â era înlocuit cu î până şi în numele ţării, probabil pentru a se demonstra caracterul slav al limbii române şi integrarea în Uniunea Sovietică. Un sfert de ţară era deja integrat. Cutremurătoare este dezvăluirea pe care ne-o face Petru Ursache. La celebrul Liceu Internat ieşean, în 1948, un grup de elevi au început să cânte „Doina”. Le-a răspuns o voce plăcut modulată, recitând. Au urmat represaliile: tinerii respectivi n-au mai fost văzuţi o vreme, unii niciodată. Falsa nedumerire a elevului de atunci şi a distinsului profesor universitar de mai târziu este dramatică: „Oare ce-i deranja pe ei?… Suferinţa noastră grea de secole…”. Situaţii asemănătoare, însă cu urmări mai puţin drastice, s-au petrecut până târziu. Dan Sandu aminteşte de momentul când în India, nu în România, George Anca a publicat „Doina” pentru prima oară după război, în limba ţării asiatice, dar şi în română. Era prin anii 60. Entuziasmat, imprudentul tânăr Dan Sandu şi-a asumat riscul de a o recita la şedinţa unui cenaclu bucureştean. Din fericire, singurele consecinţe au fost aplauzele asistenţei. La noi acasă exista o bucoavnă din învăţământul primar interbelic, ajunsă franjuri din cauza multor mâini prin care trecuse, mâinile celor doritori să citească şi să memoreze dinamitarda poezie.
După o reuşită manevră de „captatio benevolentiae” cu astfel de texte incitante, Serghei Coloşenco ne poartă rebusistic prin laboriosul domeniu al cercetării literare, apelând ca un veritabil cunoscător ce este la cei mai renumiţi exegeţi. Octav Botez bănuieşte că imaginaţia noastră de popor latin, iubitor de tot ceea ce apare clar, tangibil, finit nu este stimulată de cosmic, de infinit, de mister. Afirmaţia este discutabilă. De la basmele culese de Ispirescu la „Moara lui Călifar” sau labirinticele nuvele închipuite de Mircea Eliade există o înşiruire de probe care susţin că spiritul românesc are şi această calitate. Eminescu, asimilându-şi fantasticul romantism german care convenea sensibilităţii lui, are meritul de a fi primul care, prin „Sărmanul Dionis”, a realizat o fuziune desăvârşită între un element universal şi etern al cugetării europene şi realitatea noastră naţională. Alexandru Rosetti analizează stilistic vocabularul poeziilor eminesciene şi ajunge la concluzia oarecum surprinzătoare că secretul muzicii rezidă în cuvânt, şi nu în ritm. Armonia provine dintr-o desăvârşită adecvare între fond şi formă. Nicolae Steinhardt demontează polivalenţa eminesciană şi este convins că formula „Eminescu pesimist de profesie şi tanatofil” se reduce la un clişeu didactic. Pentru Mihai Cimpoi, codrul eminescian personifică însăşi firea, oferind o epifanie a unităţii omului cu natura. Întruparea sacrului în profan face din codru un personaj mistic, frate al românului. Eminescu realizează astfel o unitate antică.
În volumul al XIII-lea al serialului „Eminescu 39…”, poetul Ion Miloş, unul dintre cei mai străluciţi traducători din lirica eminesciană în Suedia, a fost prezentat detaliat. Acum se face precizarea că el, începând cu 1970, a organizat un remarcabil „Comitet Eminescu” din care au făcut parte şi profesori universitari suedezi. Centenarul comemorativ a fost marcat la Malmö, Lund, Göteborg şi Stockholm. Dacă s-ar instaura un Premiu „Nobel” post-mortem…
Făcând trecerea de la literatură la rebus, Eugen Deutsch vine cu o enigmă şi descoperă în creaţia lui Şt. Aug. Doinaş „Poetul” de trei ori numele lui Eminescu. Convins de sincretismul artelor, Serghei Coloşenco preia rebusistic din volumul ilustrat „Dorinţa”, Editura „Albatros”, 1976, prefaţat de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, un grupaj de 14 poeme de dragoste traduse în engleză, franceză, germană, rusă şi spaniolă, incluzând pe traducătorul în limba germană a poeziei „Sara pe deal”. „Paşii poetului” este un aritmogrif ce include câteva localuri bucureştene în care Eminescu intra cu plăcere pentru întâlnirile cu prietenii, pentru rodnice conversaţii ori relaxante momente de amuzament. Serghei Coloşenco investighează orice domeniu care îi poate oferi chiar şi o pietricică pentru templul (rebusistic) ridicat lui Eminescu. Bunăoară o emisiune de radio de altădată la care a putut audia de mai multe ori vocea lui Mihai Sadoveanu recitând poemul „Sara pe deal”. „Era încântător!” Subscriem.
ARISTOTEL PILIPĂUŢEANU
Comentarii