Cât priveşte regimul referirilor la Tito şi imaginea pe care i-o propagă conducătorului iugoslav ziarele româneşti după august 1944 – şi, precaut, chiar ceva mai devreme în unele cazuri – e de constatat mai întâi o etapă de circumspecţie. Asta înseamnă abandonare în exprimare a potrivniciei agresive în favoarea informării cu aparenţă de neutralitate. Se precizează surselor – cele germane fiind tot mai ocolite sau cu ştirile trecute printr-o atitudine nefavorabilă, aşa cum li se întâmplă, de altfel, în accentuare de la o zi la alta, celor occidentale în general. Gazetăria autohtonă întoarce armele şi ea şi, în măsura în care îşi propune să supravieţuiască sau nutreşte iluzia aceasta, face eforturi de conformare la noile realităţi şi mai ales la noile comandamente şi rigori.
Nu e vorba de publicaţiile comuniste, care intră legal pe piaţa presei îndată după dispariţia guvernului Antonescu şi se prezintă de la bun început ca aflându-se în îndeplinirea misiunii lor politice şi ideologice ştiute – agitând, explicând şi întreţinând focul revoluţiei sub luminosul steag al bolşevismului care urmează să-i aducă poporului muncitor şi luptător toate roadele de care acesta fusese privat până atunci pentru că reacţionarii şi exploatatorii dinăuntru, vânduţi duşmanilor din afară, îl ţinuseră izolat de frăţia sinceră, aducătoare numai de beneficii şi de fericire, a marelui şi generosului vecin de la Răsărit. Nu sunt nici ele, ziarele comuniştilor, în etapa aceasta, cu totul necircumspecte şi neezitante în ce şi cum spun – probabil pentru că mersul lucrurilor o impune, există zone de incertitudine, activiştii comunişti au ei înşişi probleme de orientare, pentru că pe marele eliberator nu-l dă afară din casă sinceritatea şi are planuri ascunse care, doar bănuite, vor fi provocat, dacă nu frisoane până şi printre susţinătorii autohtoni cei mai ardenţi ai democraţiei populare de tip sovietic, măcar unele mici motive de poziţionare în expectativă. Ceea ce a urmat la nivelul politic de sus în România îi îndreptăţeşte pe susţinătorii acestei ipoteze. Ceea ce însă nu înseamnă câtuşi de puţin că, ideologic, gazetăria comuniştilor nu şi-a făcut din plin treaba şi că, de asemeni, pe terenul ei de exerciţiu şi printre confraţii istorici ea nu a semănat – ca şi activiştii comunişti printre politicienii istorici – reproşuri, acuzaţii, ameninţări, spaime, tensiune.
Când Pamfil Şeicaru decidea să plece, chiar întrucâtva înainte de vreme, ştia ce face, iar asta nu doar ca un mare şi adevărat gazetar, ci şi ca cineva care înţelegea la timp lumea cum trebuia ea înţeleasă şi-i acorda acestei înţelegeri încrederea lui totală. Îi era, neîndoielnic, o convingere proprie temeinică ceea ce Curentul, în argumentarea ideii de intenţie a Moscovei de unificare sovietică a Europei, a publicat ca fiind analiza unui ziar elveţian, anume că dictatorul de la Kremlin are pentru fiecare ţară şi pentru fiecare problemă mai multe cărţi în rezervă, pe care le joacă după situaţie, că partidele comuniste din diferitele ţări sunt prea slabe pentru a putea susţine singure în măsură satisfăcătoare vastele planuri politice ale lui Stalin şi că, tocmai de aceea, partide în cauză au primit misiunea de a juca rolul de organizatoare şi de a forma, folosindu-se de parole naţionaliste, „fronturi patriotice” şi „mişcări populare”. Astfel – şi desigur că şi progerman – văzuse Curentul în Tito exponentul Moscovei în Balcani, şeful bandelor bolşevice din codrii Bosniei şi Herţegovinei, agentul guvernului moscovit – căruia i s-a dat titulatura de „mareşal“ (…) fără să se ştie cine este acest aventurier şi ce servicii anumite a îndeplinit în trecut – ca de altfel şi alte publicaţii, precum Ţara, care scria că „Mareşalul“ Tito e un fost bandit, falsificator de bancnote şi terorist, ori Foaia poporului, care informa despre luptele cu cetelor de partizani conduse de bolşevicul croat Tito, căruia ruşii i-au dat rang de „mareşal“.
Nu mai târziu decât în 26 august, la Curentul, parcă în numele tuturor celorlalţi, lui Ion Vinea îi revine sarcina plecăciunii: De când România, denunţând o alinţă silnică şi contra naturii, a trecut din tabăra unde o aşteptau camarazii de arme tradiţionali, s-a întâmplat un fapt nou. Cu toate că s-au dat trupelor germane aflate în România formale asigurări de neagresiune, aviaţia Reichului s-a dedat la bombardamente de teroare asupra Bucureştilor şi altor localităţi. Dar, zice poetul pe limba unui cu totul alt curent: Aviatorii ei se pot înverşuna împotriva României încă o zi, două, trei. E în zadar. România reîntoarsă la tradiţiile eroice ale lui 1916, România de la Oituz şi de la Mărăşeşti va lovi din nou ferocitatea teutonă în faţă şi în cască.
De aici încolo, în orice caz, avem de a face, până şi în rostirea cea mai rece, cu mareşalul Tito – pe care o foloseşte chiar şi România liberă, însă pentru a anunţa, spre exemplu, că mareşalul Tito a fost decorat cu ordinul Suvorov clasa I-a, iar Comitetul popoarelor slave a adresat mareşalului Joseph Brozs-Tito, comandantul şef al armatei de eliberare naţională iugoslave, felicitări cu prilejul decorării sale de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.(…) pentru remarcabilele succese dobândite de el în conducerea trupelor şi în realizarea operaţiunilor militare impotriva inamicului comun al Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei, Germania hitlerista. Tito ajunge repede şi în presa noastră în calitate de erou naţional (proclamat astfel de Adunarea Naţională a Iugoslaviei), iar în Scânteia se poate citi încă în 1944: Din mijlocul poporului s-a ridicat eroul Iosif Broz Tito, lucrătorul metalurgist de la Zagreb, care a grupat în jurul lui toate forţele cu adevărat democratice şi care n-a cedat nici atunci când cotropitorul trimisese cele mai bune divizii împotriva lui şi nici când Mihailovici, trădând poporul, ataca din spate formaţiunile patriotice. Energia de fier a Mareşalului Tito a fost urmată de dragostea de libertate a poporului iugoslav. Românii află că nu doar ei îl sărbătoresc pe Stalin, ci şi popoarele iugoslave sărbătoresc aniversarea zilei de naştere a Mareşalului Tito – care, figură legendară din războiul de eliberare naţională, este tipul muncitorului ridicat şi educat in focul luptelor clasei muncitoare. URSS îl decorează din nou, acum cu Ordinul „Victoria” şi Mihnea Gheorghiu scrie că Nimic nu poate egala adoraţia poporului iugoslav, a tineretului în special, pentru Mareşalul Iosif Broz Tito. Şi tipicul poveştii de viaţă a conducătorului comunist în general deja există.
În 1946, discursul Scânteii este mult mai rotund: Ieri popoarele iugoslave au sărbătorit a 54-a aniversare a iubitului lor conducător, al marelui lor comandant militar şi bărbat de stat Mareşalul Tito. Iosif Broz Tito a apărut pe scena istoriei în timpul când aproape întreaga Europă era îngenuncheată de fascism şi când furtuna ameninţa şi Iugoslavia. Sau, precum scrie Miron Radu Paraschivescu: Tito e într-adevăr eroul trecut de mai multe ori în legendă de poporul său. Rezistenţa şi victoria poporului de sub comanda lui a îmbrăcat aparenţele unui adevărat miracol căruia Tito i-a fost asimilat. Discreţia demnă în care se-nfăşoară Mareşalul popular, epopeea Vieţii lui de muncitor şi salvator al patriei, figura şi gesturile sale calde, luminoase, simple până aproape de sfioşenie, cuvântările lui limpezi şi hotărâte, progresul şi bunăstarea poporului de după război, toate astea fac din Tito una din cele mai noi și reale legende ale Republicii Iugoslave, un erou supravieţuind propriei sale legende. Poeţii, inclusiv străini, fac tot ce pot – şi pot mult în materie de tămâiere şi de panegiric, drept care şi merită să fie păstraţi aproape şi răsplătiţi – pentru ca popoarele să trăiască în iubire de conducător.
Este anul în care Tito e nemulţumit de tratamentul pe care i-l rezervă puterile occidentale. Între altele, există nişte pretenţii teritoriale pe care el le emite ca reprezentant al unui stat învingător şi care nu-i sunt recunoscute. Printre aliaţii noştri – găseşte Tito ocazia să afirme – mai există unii care ne contestă dreptul de a fi uniţi. Dintre toţi aliaţii noştri, numai invincibila Uniune Sovietică, aliatul nostru istoric, a fost lângă noi. Ceilalţi au dorit să favorizeze pe inamicul nostru, pe inamicii lor. Tot acum, în iulie. se încheie, repede judecat, procesul generalului Draja Mihailovici, ministrul de război al guvernului iugoslav din exil – condamnat la moarte prin împuşcare pentru înaltă trădare. N-au contat nici intervenţiilor fostului rege Petru al Iugoslaviei şi nici mărturiile unor ofiţeri britanici care au stat pe lângă Mihailovici în timpul războiului şi au probat că acesta a luptat constant împotriva inamicului german. Cu Mihailovici şi sub aceleaşi învinuiri au mai fost condamnaţi la pedeapsa capitală 9 colaboratori, iar alţii au primit ani grei de muncă silnică. Tribunalul a menţionat în proces şi numele câtorva reacţionari bulgari şi români implicaţi în susţinerea generalului regalist – ceea ce e, pentru aceştia şi nu numai, de un rău augur cu atât mai întunecat cu cât relaţiile oficiale dintre noile state Iugoslavia, Bulgaria şi România trec drept excelente.
Apogeul popularizării laudative a lui Tito îl aduce 1947. În continuitatea celor deja consacrate, la editura Partidului Comunist Român apar acum, în limba română, cărţile Mareşalul Iosif Broz Tito, mare luptător pentru pace şi democraţie a scriitorului sovietic important Boris Polevoi şi lucrarea proprie, Frontul popular, organizaţie politică a întregului popor, câteva filme documentar-propagandistice iugoslave rulează în cinematografele de la noi, iar numele mareşalului este atribuit unor obiective din ţară – precum Autogara „Tito” din Bucureşti.
AUREL BUZINCU
Comentarii