„Bucovineni pentru Unire”

Acesta e titlul volumului semnat de harnicul profesor Liviu Papuc, op apărut la Editura „Tipo Moldova” din Iaşi în 2023. Parcurgând cele aproape 350 de pagini ale cărţii, rămâi, vorba poetului, „în admirare”. Şi nu e singurul motiv. Autorul, el însuşi bucovinean, s-a lansat într-o cercetare aprofundată a publicaţiilor vremii, a stat zile întregi să transcrie texte de pe vechi cronici colbăite şi să aducă la lumină frământările unei epoci care s-a acoperit cu gloria celor două cuvinte încărcate de sfinţenie: limbă şi patrie. Incorect politic, dumnealui şi-a asumat o dificilă şi, în acelaşi timp, nobilă răspundere de a înfăţişa (ceea ce i-a reuşit de minune) că primul sfert de veac XX înseamnă pentru români o efervescenţă patriotică în faţa căreia singurul gest valabil e să ne plecăm, cu pioşenie, frunţile şi să le dăm onorul.

Atrage atenţia L. Papuc, pe bună dreptate: „În această lume în puternică schimbare, în rapidă evoluţie globalizantă, bine este să nu ne uităm rădăcinile”. N-avem dreptul să devenim atât de ignoranţi, mai ales că rădăcinile noastre sunt pivotante, altfel riscăm să ne poziţionăm în ingrata postură de… orfani, cum, de altfel, şi preconizează atleţii globalizării. Din păcate, ne mişcăm astăzi, conştienţi sau nu, între două extreme la fel de periculoase. Pe de o parte, lugubra croncăneală „după noi, potopul”, pe de altă parte, cântarea de sirenă a celor ce se erijează în postura de porumbei ai păcii pentru care potopul e iminent, naţiile urmând să fie „salvate” de o entitate mondială, posibil o caracatiţă cu o mie şi una de tentacule. Or, L. Papuc ne oferă, prin cartea sa, un spectacol de o mare gravitate petrecut pe teritoriul românesc al Bucovinei, dar şi cel al României. El aduce în prim-plan personalităţi de anvergură, Oameni pentru care Patria avea nimb de sfinţenie. În această idee, autorul a inserat un fragment din articolul-program semnat de Sextil Puşcariu în primul număr al ziarului „Glasul Bucovinei” (22 oct. 1918): Vrem: să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti; […] pretindem: ca împreună cu fraţii noştri din Transilvania […], cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului. (subl. S.P.) Peste aceste înălţătoare cuvinte flutură desigur tricolorul românesc, flamura credinţei dezrobirii şi a unităţii naţionale, idei promovate cu obstinaţie de luminaţii boieri Hurmuzăcheşti. E cazul să amintim aici Testamentul lui Doxachi adresat „prietenilor şi scumpilor patrioţi”, publicat în „Telegraful român” nr. 32/1857 şi redat de L. Papuc, de unde spicuim: Să nu uitaţi că aveţi de îndeplinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba şi biserica. […] Deci vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea voastră şi pe tot ce aveţi mai preţios şi mai sfânt, ca să fiţi urmaşi demni de străbunii şi părinţii voştri, ca să vă nevoiţi cu toată virtutea, nu numai să apăraţi drepturile, religiunea şi limba patriei voastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înfloritoare decât le-aţi primit. Pe această direcţie a acţionat şi părintele-„naţionalist” Iraclie Porumbescu („Nu trebuie să ne ferim de cuvinte, pentru că ele nu muşcă”, ne avertizează L. Papuc), neobosit luptător în apărarea drepturilor românilor într-un imperiu intolerant cu populaţia autohtonă, slujit de cozile de topor, precum episcopul Eugenie Hacman sau mitropolitul Arcadie Ciupercovici, „obedient stăpânitorilor austrieci”.

În schimb, pe o poziţie curat românească se situează juristul Emilian Sluşanschi, exclus din universitatea cernăuţeană (şi-a încheiat studiile superioare la Viena) şi venit la Bucureşti, unde militează cu toate puterile pentru intrarea României în război contra Austriei, fiindu-i proaspete în memorie atrocităţile lui Fischer, „călăul Bucovinei”. Un alt patriot de seamă a fost Ion Grămadă, cu doctorat la Viena, intelectualul ce n-a ştiut ce înseamnă odihnă în a dezvălui ororile ruşilor sau ale austriecilor. Dar iată şi o zguduitoare mărturie prezentă în volumul lui L. Papuc: Ceea ce s-a petrecut un an întreg pe pământul Bucovinei n-are păreche nici în analele inchiziţiei spaniole, condusă de marele Torquemada. […] cei spânzuraţi erau lăsaţi zile întregi atârnând de funie, cu ochii sticloşi, cu limba scoasă şi cu faţa pământie, spre a-i înspăimânta pe spectatori. S-a întâmplat că multora le-au scos corbii ochii şi le-au muşcat din carne, până ce rudele celor ştrangulaţi îndrăzneau să le taie, noaptea, funia, pe furiş, şi să-i înmormânteze. Patrioţi entuziaşti, Ion Grămadă, Lascar Luţia (…credinţa mea este că printr-o intensivă propagandă culturală trebuie să trezim în ţăranii şi intelectualii noştri viu simţământul unităţii naţionale), precum şi sublocotenentul Teodor Turtureanu s-au jertfit pentru Patrie în Primul Război Mondial, iar I. E. Torouţiu, continuă informaţiile L. Papuc, se va înscrie, în acelaşi spirit, alături de alţi bucovineni, „la Şcoala de infanterie şi artilerie pentru ofiţeri de rezervă din Botoşani”. Ieşind cu bine din perioada zbuciumată a conflagraţiei, consemnează L. Papuc, I. E. Torouţiu, pe lângă activitatea sa scriitoricească şi editorială, a facilitat deplasarea a peste o sută de copii orfani din Bucovina la Bucureşti pentru a învăţa diverse meserii, autorul numindu-l pe exigentul om de cultură „model de comportament civic”. Cercetătorul L. Papuc nu-l uită nici pe Vasile Liţu, cel care vremea războiului (aug. 1914 – sept. 1917) şi-o petrece în lagărele austriece, ca urmare a potenţialului pericol ce-l reprezenta pentru autorităţile imperiale, calificativ asumat de însuşi Liţu, din postura de deputat în Camera României.

În final, nu avem decât să rostim pentru profesorul Liviu Papuc „Vrednic este!”, dumnealui asemănându-se în multe privinţe cu cei ce au luptat pentru dezrobirea Bucovinei în vederea Unirii cu Patria-Mamă. A preluat de la Voluntarii bucovineni flacăra libertăţii naţionale („cuvintele nu muşcă!”), slujind-o cu devotament şi acelaşi entuziasm, iar „Crai nou” îşi face o datorie de onoare în a-i publica serialul „Scene de viaţă socială bucovineană”. Întrebarea e ce facem în continuare? Rămânem români pe pământul nostru strămoşesc, după expresia lui Sextil Puşcariu, şi vibrăm ca fii ai României, ori ne manifestăm ca nişte „harfe zdrobite”?…

Un comentariu

  1. Vasile Aioanei says:

    Magistral comentariul prof Ioan Ţicalo la apariţia acestei cărţi de referinţă pentru istoria Bucovinei şi a neamului românesc! Felicitări recenzorului de carte şi în mod special autorului de carte – Liviu Papuc – care ne ajută să ne cunoaştem mai bine, să ne respectăm istoria, pe cei care prin sacrificiul lor, au făurit-o! Înaltă revernţă şi consideraţie!

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI