S-a născut la Soloneţ-Todireni, la umbră de mănăstire. Nu departe de cetatea Şcheia, din care a rămas doar o închipuire, şi Cetatea de Scaun din Suceava, în care, la 2 iulie 1504 fu Apus de Soare, mare întunecime peste Moldova fără baci. Ivit în 1949, Adrian Dinu Rachieru, a deprins primele litere cu mama sa, o învăţătoare clasică; a absolvit Colegiul „Ştefan cel Mare” din Suceava şi Facultatea de Filosofie-Sociologie la Universitatea din Bucureşti. Descoperindu-şi vocaţia de sociolog, talentul literar şi rostirea de aulă, Rachieru, cu o consecvenţă pilduitoare, şi-a „forjat” propria coloană până când a ajuns un nume cu renume, respectat, în cele din urmă, şi de cei care i-au perceput stingheriţi devenirea. Eseist, critic şi istoric literar, universitar cu profil şi prozator ambiţios, Rachieru (vezi teza sa în postmodernismul post-decembrist) a produs construcţii referenţiale între confraţii bătăioşi, scriind pertinent despre Eminescu şi Creangă, Rebreanu, Preda şi Breban, Dumitru Radu Popescu şi Adrian Marino, despre Labiş şi liricii din Bucovina şi Basarabia (antalogaţi în două cărţi). Beneficiind de „vocaţia sintezei”, condeier erudit, meticulos şi percutant, Rachieru nu este numai un analist prob, ci şi un detectivist în „orizontul lecturii”; relevă nu numai momente temeinic „plombate” in istorie, ci şi amănunte surprinzătoare (vezi benedictinul Vatamaniuc, veridicul Cârlan, iscodelnicul Filipciuc; Mircea Streinul, Eusebiu Camilar, Norman Manea, Vasile Andru, Alex Ştefănescu, Gheorghe Lupu; despre „generaţia orfelină” (şi, totodată, „aurorală”), autori temerari „sfidând carcasa dogmei”, ori, alţii, controversaţi, „puzderia liricaştrilor” racordaţi la „metabolismul” epocii, scufundaţi în „peisajul literar, poluat propagandistic”).
Alături de „Romanul politic şi pactul ficţional”, Rachieru pune la dispoziţia lectorului şi alte pertinente sublinieri centrate pe anumite entităţi: antropologie, politică, exil, canon, sport, toate orânduite „gospodăreşte”.
Adrian Dinu Rachieru, decan al Facultăţii de jurnalistică şi dascăl la „Tibiscum” (deşi ar fi fost o valoroasă achiziţie la Universitatea suceveană), nu s-a instalat acasă, unde e… mintea, ci în Banat, unde e „fruncea”, într-o urbe cu semne durabile în care sunt de găsit cărturarul Cornel Ungureanu, poetul Anghel Dumbrăveanu şi liricul sacerdot Ioan Petraş. Laureat al Academiei Române (Premiul „Titu Maiorescu”, 2016), i s-a decernat Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002), activitatea sa fiind recunoscută în Uniunea Scriitorilor Români din Bucureşti şi din Basarabia, în Societatea Scriitorilor Bucovineni, în reuniuni culturale, sociologice şi literare (V. ediţiile longevivului Festival „N. Labiş” ş.a.).
Truda sa e remarcabilă şi în cadrul Editurii „Augusta”, în publicaţia „Meridiane timişorene” şi în realizarea faimosului Almanah „Apă vie”. În „Emisferele de Bucovina”, o lucrare care se va aşeza în corpul unei Istorii, Adrian Dinu Rachieru, însumează reperele culturale ale provinciei istorice, prezentate (sau uitate) de diverşi tocmitori de dicţionare şi istorii cu oameni „vrednici de Bucovina” (Const. Loghin). Rachieru e implicat, aşadar, nu într-o obişnuită „cercetare acribios-contextuală”, ci absorbit de „un filon tematic, urmărit cu obstinaţie, rafinat în timp”. Până a se fabrica „tomul” cu pricina, apreciindu-l reverenţios pe autor, închei aceste rânduri cu un decupaj din propriu-i scris: „Ne punem însă mereu mari, şi, vai, inutile speranţe că posteritatea va corija nedreptăţile noastre; ele, dimpotrivă, par a se încetăţeni într-o epocă scufundată, prin năvala grafomanilor, în ceaţă axiologică”…
CONSTANTIN HREHOR
Comentarii